De vreo două luni, prezidenţiabilul român Mircea Geoană îmi tot propune să-i devin fan pe reţeaua de socializare Facebook, unde sîntem, aşa cum înţelege bloggerul Vitalie Cojocari, “prieteni”. Nu-mi amintesc cum a ajuns Geoană în lista mea de prieteni. Dar nu faptul că îl am în listă mă deranjează. Sîcîitoare mi pare insistenţa cu care Geoană (sau mai degrabă admin-ul paginii sale de pe Facebook) mă invită la nesfîrşit să-i devin fan declarat.
Nu am nimic în comun cu viziunile politice şi cu ceea ce, de fapt, este Geoană. Dacă aş fi român cu actele în regulă mi-aş permite să scriu mai multe despre acest politician, dar aşa… Oricum ar fi, Geoană nu-mi stă la inimă. Sper că România îşi va alege mîine viitorul, nu trecutul purpuriu din care, cu greu, a ieşit parcă. În continuare, postez invitaţiile pe care, de atîtea ori, i le-am refuzat tovarăşului Geoană…
Încă o dată despre Limba Română
În ajunul sărbătorii naţionale „Limba Noastră cea Română”, ziarul bălţean „Vocea Bălţiului” îmi propune să scriu un text reflexiv despre importanţa limbii în general şi, inofensiv(!), despre valoarea „limbii de stat” (formulare neutră – ca şi „limba oficială”, „limba maternă”, „limba vechilor cazanii” etc. –, pentru a fi evitată adevărata denumire a limbii vorbite de toţi românii din Basarabia).
Se ştie că hebdomadarul „Vocea Bălţiului” este o publicaţie apropiată primăriei municipiului Bălţi, al cărei cap comunist, Vasili Panciuk, conduce oraşul de aproape un deceniu. Bineînţeles, fără a cunoaşte limba oficială a Republicii Moldova.
Politica lingvistică a comuniştilor (care, până mai ieri, le-au scrâşnit măselele după frâiele puterii în Republica Moldova) a avut întotdeauna o tendinţă românofobă. Doar o mo(n)stră: numai în ajunul acestei frumoase sărbători eu şi alţi câţiva prieteni ne-am pierdut nervii într-o polemică inutilă despre cum e corect să ne numim limba: română sau „moldovenească”.
Protagonistul „polemicii” a fost un june deputat comunist care, în afară de economie, politică, artă etc., se pricepe de minune şi în lingvistică. Pretinsa polemică o găsiţi AICI. Aşa că aveam mai multe rezerve faţă de ceea ce aveau să decidă responsabilii redacţiei. Doar îi ştiam de foarte atenţi la epurarea tuturor combinaţiilor gen „limba română”, „Basarabia românească”, „români basarabeni” etc. din conţinutul materialelor.
Probabil că, pînă mai recent, românii din România credeau că exagerata dragoste a intelectualilor basarabeni faţă de limba română este un soi de patriotism „en gros”. Cred că abia după evenimentele din 6-7 aprilie, evenimente cauzate de fraudarea alegerilor de către comunişti, românii din România au înţeles cu mult mai profund drama basarabenilor. Până mai odinioară ieftin, patriotismul basarabenilor a crescut brusc în ochii românilor de dincolo, cărora, de când cu UE, le e cam jenă de tot ceea ce implică patriotismul.
Din această nouă perspectivă, sărbătoarea naţională „Limba Noastră cea Română” a căpătat noi valenţe (pentru toţi românii, vreau să cred), comparabile cu cele din anii ’90. Se pare că Republica Moldova este unica ţară din lume în al cărei calendar de sărbători naţionale există o zi în cinstea limbii vorbitorilor majoritari. Odată ce comuniştii autohtoni pierd tot mai mult teren, limba română se detabuizează, iar vorbitorii ei încep a învinge frustrările de comunicare.
În continuare, aveţi textul pe care am decis să-l public în „Vocea Bălţiului”. În afară de denumirea oficială a sărbătorii în care TREBUIE să apară şi glotonimul limba română, redacţia respectivă nu mi-a „extirpat” convingerile. De ce ar face-o? Oricum, în caseta tehnică, ca o scuză(?), citim: „Opiniile exprimate de autori în materialele înserate pe paginile „Vocea Bălţiului” nu întotdeauna coincid cu cele redacţionale”…
Sîntem limba pe care o vorbim
Am găsit o modalitate inofensivă timpurilor – a vorbi despre limbă în alură filozofică, mai ales că mi s-a părut interesantă atât pentru cititor, cât şi pentru autor asemenea cale de discuţie. Îţi propunem nişte citate despre importanţa socială a limbii. Te rugăm să le interpretezi liber, să faci un fel de predici filologice, dezvăluind, din perspectiva filozofiei limbajului, sensul acestora, ca să descoperim împreună esenţa LIMBII. (Vocea Bălţiului)
***
Dacă Alecsandri spune că limba este cartea de nobleţe a unui neam, am putea oare astăzi vorbi despre limbă din perspectiva unei aluri filozofice, inofensivă timpurilor, fără a contura obiectul discuţiei?
Desigur, am putea, dar nu ar fi obositor să ne mai permitem acest lux?
Din motive cunoscute, în Republica Moldova, s-a tot vorbit despre dragostea de limbă, dar s-a vorbit atât de abstract şi la general, atât de inofensiv, încât şi azi se tabuizează unele realităţi lingvistice. Iar asta din teamă de a nu se spune lucrurilor pe nume. Or, e o axiomă, limba reprezintă naţiunea care o vorbeşte, iar naţiunea se identifică cu limba vorbită.
Desigur, în română, Alecsandri a definit limba (conceptul de limbă) nu atât ca mijloc de comunicare, cât mai cu seamă ca posibilitate a ei de a reprezenta un neam, o naţiune. Astfel, poporul care îşi iubeşte limba nu poate să nu ştie mai întâi de toate ce limbă vorbeşte. În cazul nostru, ca şi Stănescu, voi continua să spun tuturor că a vorbi despre limba română este ca o duminică…
Cum lacrima iese din ochi, astfel iese gândirea pe buze, scrie Eminescu. Limba este indisolubil legată de gândire. Gândirea şi vorbirea sunt caracteristice fiinţelor cu raţiune. Limba şi gândirea sunt sarea şi piperul într-o cultură, întrucât orice limbă e oglinda sufletului naţiunii care o creează (Pillat). În acest sens, pot spune că orice limbă, indiferent de popularitate, reprezintă vorbitorii ei. De fapt, cea mai bună (auto)caracterizare a cuiva se face prin vorbire, vocabular, chiar şi prin intonaţie. Tot aşa şi la scară largă: limba unei naţiuni reprezintă şi cultura ei, dar şi identitatea ei…
Limba unui popor nu este făcută de academicieni, de lingvişti, de profesori… Limba e plăsmuită de oamenii simpli, de aceea ea este atât de vie şi plină de metafore. Lingviştii nu produc limbi, ei doar le studiază, le inventariază, le compară etc. Noi, de exemplu, când am început a vorbi limba română, nu am învăţat înainte de asta gramatica ei. Încă din pruncie, ne străduiam să pătrundem în goliciunea cuvintelor limbii materne, ca mai apoi, aşa cum reuşeam, să le pronunţăm, să le atribuim noi sensuri, să le… „personalizăm” într-un fel. Chiar dacă greşeam, nimeni în lume nu ne-o spunea. Tot aşa şi cu perfecţiunea limbii, care, pentru Eliade, este o poetică: Nici o poetică din lume nu atinge perfecţiunea şi semnificaţia celei mai timide flori…
Limba este cel mai important sistem de semne prin intermediul căruia ne exprimăm. Celelalte sisteme de semne (limbajul matematic, semnele de circulaţie rutieră, culorile, sunetele etc.) sunt auxiliare, ele putând fi traduse prin limbă. Nu şi invers. În acest sens, versul eminescian Apele curg clar izvorând în fântâne pierde mult din poeticitatea sa dacă, cu mult simplificat, este tradus într-un limbaj tranzitiv – matematic, fizic, chimic sau de altă natură. Iată de ce reflexivitatea limbii, plasticitatea ei, atât de caracteristică „copilăriei limbajului”, este un vehicul care duce gândul meu în urechea, inima şi gândul celuilalt (Eftimiu).
Ca să nu moară, o limbă are nevoie de vorbitori. Iar un vorbitor, pentru a nu deveni mut, trebuie să trăiască în societate. Oricine dintre noi vorbeşte cel puţin o limbă. Ca să nu se înlemnească limba pe care o vorbim, simţim o acută necesitate de a comunica, de a citi şi a scrie. În permanenţă, simţim nevoia de a ne perfecţiona limba. Numai aşa putem să acumulăm noi cunoştinţe, să creştem intelectual. Metaforic vorbind, vor avea dreptate cei care vor spune că limba iscusită este singura unealtă tăioasă care se ascute pe măsură ce o foloseşti.
***
Nutresc o dragoste aparte pentru Limba Română. Este limba care m-a făcut să înţeleg mai bine susurul izvorului, foşnetul frunzelor şi adierea vântului. În limba română am rostit primele cuvinte, am învăţat a citi şi a recita poezii. În limba română m-am învăţat a asculta. Ca un fagure de miere, limba maternă mi-a îndulcit setea de cunoştinţe.
Cu ocazia sărbătorii naţionale „Limba noastră cea Română”, le urez tuturor basarabenilor să-şi iubească limbile materne care îi reprezintă. Pentru că numai un om capabil să-şi iubească limba maternă va respecta şi alte limbi care se vorbesc în jurul lui. Ca mesager al limbii care mă reprezintă, îmi doresc ca, şi la Bălţi, să aud mai bine susurul izvorului, foşnetul frunzelor şi adierea vântului…
P.S. Am scris textul cu cea mai mare plăcere, mai ales că subiectul discuţiei a fost… Limba Română. Mai mult, în „tinereţile mele”, mi-am încercat peniţa anume la „Vocea Bălţiului” (unica publicaţie în „limba de stat” la Bălţi). În 2007, aici am activat în calitate de reporter 3 luni.
Panslavism şi antiromânism zgâriat
Atunci când nimeni nu îi ascultă, oamenii încep a-şi zgâria gândurile pe garduri şi pereţi. Oriunde în lume, graffiti pare a fi ultima şi cea mai primitivă formă de protest contra libertăţii cuvântului, care, în Basarabia de exemplu, mai este încă la pământ. Inscripţiile de pe gardurile şi de pe pereţii din Republica Moldova (RM), un teritoriu foarte politizat, au un caracter aparte. Îndemnurile naţionaliste şi xenofobe, condamnările de regimuri dictatoriale şi strigările de disperare sunt doar câteva teme majore abordate de graffitiştii autohtoni. Să analizăm doar câteva dintre formele acestui gen de exprimare, toate apărute la Bălţi, un oraş din nordul RM.
Nu am să şochez pe nimeni dacă, o dată în plus, am să scriu că minoritarii ruşi au cucerit şi spaţiul lingvistic bălţean. Nu mai e o noutate asta! Cei care vin pentru prima oară la Bălţi, un orăşel supranumit capitala de nord a RM, pot avea senzaţia că s-ar afla mai degrabă undeva în Rusia. După cum se vede, etnicii ruşi (minoritari, dar autoritari!) din capitala noastră de nord cred că „Бельцы – русский город!!!” („Bălţiul este un oraş rusesc!!!”).
Aflăm că “Бельцы – наша столица!!! („Bălţiul este capitala noastră!!!”)” la doar aproximativ 300 de metri de statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din inima urbei… Sugestiv mesaj, sugestiv context.
Pentru secolul al XXI-lea, acest graffiti este o probă de naţionalism sălbatic. Citim: „Румыны суки” (tradus literal: „Românii sunt nişte căţele”; subtext: „Românii sunt nişte târfe/curve”). Deşi a fost ştearsă, inscripţia cu pricina s-a aflat câteva luni bune pe un perete frontal al Bibliotecii „Ion Creangă” din inima urbei, la circa 150 de metri de Universitatea „Alecu Russo” – un „cuib al românaşilor”, potrivit unor patrioţi moldovani.
„Зижнь говно” sau, cum e corect, „жизнь говно” („viaţa e rahat”), deh, a încondeiat un graffitist aflat, poate, în disperare. Asta e, viaţa de aici li se pare de rahat chiar şi minoritarilor ruşi, care au pri(h)vatizat şi spaţiul lingvistic românesc de la Bălţi.
Mai e loc şi pentru optimişti în acest colţişor de rai comunist. Sus, citim: „Мы построим новый рай…” („Vom făuri un nou paradis…”). Primele semne de împotrivire şi la Bălţi? Se vede că lumina raiului comunist, cu care ne-a tot orbit fosta guvernare, a fost/este o pură utopie chiar şi pentru electoratul pro-comunist de prin partea locului. Totuşi, „viaţa e rahat”, iar minoritatea naţiunii s-a pus serios pe treabă: efectul făuririi comuniste pare a fi depăşit pentru noul avânt…
„Vom făuri un nou paradis…”, dar după regulile noastre, pentru că „Анархия мать порядка” („Muma ordinii e anarhia”). Puse sau nu în ordinea cuvenită, aceste graffiti oricum reprezintă sută la sută apucăturile imperialiste ale bolşevicului de pretutindeni. Chiar şi în ospeţie, acest om vrea să-ţi impună regulile sale, iar tu, dacă eşti român, nu ai decât a te conforma!
De vreme ce „muma ordinii e anarhia”, armata lu’ Papuc e o adunătură de trântori, căci, potrivit făuritorilor raiului promis, „all cops are bustards!!!”.
Comunismul nu a reuşit nicăieri, nu va reuşi nici în RM. „Ты меня убеваеш” („mă omori”) sunt, poate, singurele cuvinte potrivite la locul potrivit. Secero-ciocaniștii bălţeni s-ar putea trezi: încărcătura ideologică a uneltelor de partid (☭) poate ucide!…
De sus, ca apa rece dintr-un duş, vine o avalanşă de zgârieturi în contra celor două regimuri diabolice ale secolului al XX-lea. Mai cu seamă fascismul, dar, ca prin minune, deja şi comunismul le repugnă graffitiştilor care s-au învăţat a trăi istoria la prezent. Tot aşa gândeşte o bună parte din electoratul bălţean, care vrea să se spele, odată şi pentru totdeauna, de stacojiul ideologiza(n)t comunist. Acum se ştie: 卍=☭ şi punctum.
La Bălţi găsim şi graffiti antiseparatiste, care promovează ideea unităţii RM ca stat. Se dă de înţeles că misterul Kosovo nu poate fi un precedent pentru a tolera tendinţele separatiste din Transnistria – Calul Troian al imperialiştilor răsăriteni, un fel de as întotdeauna la îndemână…
Potrivit statisticilor oficiale, la Bălţi convieţuiesc, „în bună pace şi armonie”, peste 60 de etnii, absolut toţi ştiind că „ţara noastră adevărată este RM”! Uite că, în afară de români şi evrei, DOAR ghanezii(!) din echipa bălţeană de fotbal „Olimpia”, pentru culoarea pielii lor, mai sunt… batjocoriţi. Totuşi, pentru că-s iuţi de picior, “nigers are the best” în Olimpia.
De rând cu românii majoritari, aflăm că şi „все бабы суки!!!” („toate babele/femeile sunt căţele/curve!!!”). Cu superioritatea minorităţii ruse în raport cu alte etnii m-am ciocnit de mai multe ori. Chiar acum, în timp ce comentez acese poze, primesc o ştire de la Agenţia DECA-press. Pentru că problema e mereu actuală şi în temă, o reproduc integral:
Poliţia din Bălţi investighează cazul inscripţiilor xenofobe la adresa evreilor
Mai multe inscripţii cu caracter xenofob la adresa evreilor, dar şi inscripţii prin care se indică superioritatea ruşilor ca etnie au fost făcute, de către persoane necunoscute, pe pereţii unor blocuri de locuit şi garduri în cartierul „Dacia” din oraşul Bălţi.
Inscripţiile au fost făcute în limba rusă.
„Smert’ jidam!” („Moarte jidanilor!”), „Jidi suki” („Jidanii sunt nişte căţele”), „Mî ne rumînî” („Noi nu suntem români”), „Bel’ţî – russkij gorod”, („Bălţi este un oraş rusesc”), „Za Rusi sfeatuju!” („Pentru sfânta Rusie!”), „RUS & MD = bratya slaveane” („Rusia şi Moldova = fraţi slavi”) sunt câteva inscripţii lăsate pe pereţii blocurilor de locuit.
Preşedintele Societăţii evreieşti din localitate, Lev Bondari, a spus că, în legătură cu acest caz, este vorba de o manifestare neofascistă.
Preşedintele Societăţii Ruse din Bălţi, consilierul municipal comunist Pavel Buceaţki, a declarat că inscripţiile sunt de natură naţionalistă, care ar putea tensiona relaţiile interetnice în oraşul Bălţi. „Cred că este vorba despre nişte acţiuni emoţionale pe care şi le-au exteriorizat persoane care nu s-au gândit ce efect ar putea avea aceste inscripţii”, a spus Buceaţki. Potrivit lui, în oraş convieţuiesc peste 60 de etnii, toţi ştiind că „ţara noastră adevărată este R. Moldova”.
Poliţia locală cercetează cazul şi a anunţat că va da o apreciere juridică acestei infracţiuni.
La Bălţi, potrivit datelor ultimului recensământ, sunt circa 128 mii de locuitori. Dintre aceştia, 52,4% s-au declarat moldoveni, români – 1,8 la sută, ucraineni – 23,7% şi ruşi – 19,2 la sută. (DECA-press)
Pentru că „мы здесь тусили” („aici am chefuit”) pe data de 27.07.08, respectivii cheflii ruşi nu au putut să nu scrie despre asta pe un perete. Să se ştie, căci ăsta-i năravul care le caracterizează viţa! Asta oare să le fie vocaţia adevărată?
La cele aproximativ 19% de etnici ruşi de la Bălţi am să revin, întrucât subiectul, după aproape 20 de ani de independenţă a RM, nu se mai răsuflă. Majoritatea, vorbitoare de română, asta şi vrea: ca naţiune, românii basarabeni din Bălţi îşi merită „confortul” social, politic şi cultural în care trăiesc. Acum e clar, rânza minorităţii ruseşti va continua să se umfle atît timp cât aceasta are toate condiţiile să se simtă aici ca în muma Rusie. Spaţiul mediatic e, în mare, de limba rusă, aproape peste tot se vorbeşte în rusă, iar primarul de Bălţi, comunistul Vasili Tarasovici Panciuk, nu cunoaşte limba română, asta chiar dacă deţine funcţia de primar de aproape 10 ani(!). Predecesorul său, Victor Morev, de asemenea nu a vorbit limba oficială a RM. Să ne mai mire atunci pornirile xenofobe ale unor mici naţionalişti sălbăticiţi (?!)…
Limba rusă sufocă, şi prin graffiti, limba română de la Bălţi, un orăşel în care românii basarabeni (moldovenii, conform legislaţiei picioruşului de plai) încă mai sunt majoritari.
Sursa: Pro Tv.md
Legendarul Jackson vs. comunul Stratan
Megastarul internaţional Michael Jackson, comunul stărişor local Pavel Stratan şi fiică-sa, Cleopatra Stratan (star accelerat încă din născare), sunt puşi, în România, pe acelaşi cântar. De asta, în week-end-ul trecut, m-am convins cu ochii mei tocmai în Bucureşti, la Gara de Nord. Acolo, pe un perete dintr-o cameră de păstrare a bagajelor, am văzut două postere cu mai sus-pomeniţii.
Chiar şi după moarte, ascensiunea lui Michael a fost de aşteptat: el a căzut în sus, ca o adevărată legendă. Pavel Stratan însă se comportă ca un trubadur bicefal, cu un creier apolitizat, iar cu altul comunizat până în măduva oaselor. Prin repertoriul său prăfuit, Pavlic Stratan încă mai vrăjeşte un public prea larg, vorbitor de limba română desigur.
Michael a fost şi este o legendă. Pavluşa a fost şi este un strop de incultură în cultură. Michael a murit pentru a trăi, Păvălucă trăieşte pentru a da concerte la întâlnirile electorale procomuniste cu publicul. Nu cred că Stratan e de regăsit în tagma cântăreţilor hămesiţi. Slavă Domnului, are ce mânca şi cu ce se încălţa! Nu am nimic cu succesele lui şi ale fiicei sale, păpuşizata Cleo. Ba chiar bravo lor că, fără a excela în cultură, au reuşit să se impună, „în cultură”, la maximum.
Spre deosebire de majoritatea vedetelor locale, pentru care concertele electorale sunt o îmbucurătoare şi salvatoare sursă de existenţă, Stratan a reuşit totuşi să adune o avere frumuşică. A şi muncit pentru asta. Cu toate astea, Pavluşa Stratan face partizanat cu neocomuniştii de la Chişinău. El dă concerte la întâlnirile electorale organizate de un partid anacronic şi criminal aflat încă la guvernare. E totuşi o figură serioasă în ochii electoratului! Iar voroniniştii de pretutindeni ştiu asta. Ei mizează şi pe Stratan! Iar Pavluşa Statan, conştient sau inconştient, a devenit o piesă din maşinăria propagandistică a comuniştilor.
Michael Jackson a trăit în legendă, s-a consacrat în totalitate artei, i-a plăcut să fie un captiv al muzicii, numele lui este un alt sinonim pentru cuvântul muzică. Pavel Stratan este un salahor al estradei. Pe lângă faptul că Pavluşa este totuşi o steluţă cu pretenţii, acesta munceşte la şlefuirea imaginii unui partid anacronic din Republica Moldova. Ce mai contează? Bani să iasă! În rest, succesul e garantat. Melomanii români au grijă ca posterele cu Pavel Stratan să fie lipite lângă cele cu Michael Jackson.
Un „plai” al contradicţiilor
Se ştie, basarabenii trăiesc într-o misterioasă lume a contradicţiilor. Nişte contradicţii pe care ei înşişi le inventează, le menţin. Apoi, în calitatea lor de lături ale istoriei, aceste contradicţii le marchează atât de mult existenţa basarabenilor, încât aceştia nu se mai ostenesc să pătrundă, cu răbdare, în esenţa unor realităţi concrete, anacronice, care le mutilează, fără a-şi da seama(?), şi aşa sumbrele speranţe de viitor.
Colajele publicate aici sunt doar o mică dovadă că pe picioruşul de plai al basarabenilor contradicţiile se pot… tolera reciproc. Dintr-o gură de rai, acel pământ a fost transformat într-o gaură neagră a planetei, o groapă în care s-au scurs elemetele cele mai nocive ale comunismului sovietic. O bună dovadă în acest sens este prezentul înmărmurit al Basarabiei, învăluită pe deasupra şi de o asurzitoare stabilitate de cimitir.
Cineva îşi permite, în Postul Mare (!), să depună un buchet de flori la monumentul mumificatului-tovarăş-răposat-veşnic-viu Lenin, omniprezentul Vladimir Ilici, apoi să meargă la Biserică pentru a înghiţi împărtăşania, căci, vai!, se apropie Sfântul Paşte şi ar trebui să se debaraseze, ca un Iuda la modă, de povara păcatelor…
O culme a logicii autohtone: cei care au pus mîna pe Putere, trâmbiţând făţiş că au divorţat de meteoricul trecut obscur-„luminos”, au impertinenta ambiţie de a împăca Vestul cu Estul chiar acolo, la Chişinău.
Duplicitatea, făţărnicia şi contradicţiile se văd peste tot în Republica Moldova, un „plai” al contradicţiilor „4-ever”: în vorbele politicienilor, pe pereţi şi pe garduri, în preajma monumentelor, în biblioteci, în mintea oamenilor…
Din patru în patru ani, vreo 60% de mioare basarabeane se prezintă în faţa urnii de vot. Mulţi, destui de mulţi continuă să toarne apă la moara contradicţiilor istoriei. E momentul când se crede într-o viaţă mai bună, cînd tot ce mişcă-n ţara aia se implică, volens-nolens, în trăirea unei istorii de paie. Este timpul cînd se insistă în ipocrizii, minciuni şi trucuri electorale de prost gust, ieftine. Fireşte, după alegeri, urmează încă patru ani grei de sărăcie, teamă şi incertitudine.
În continuare, vă invit să trageţi propriile concluzii pe marginea unor colaje care, după mine, îi definesc de minune pe românii artificial moldovenizaţi din stînga Prutului. Monumentele din colaj sunt de găsit în municipiul Bălţi, supranumit capitala nordului în Republica Moldova.
Vasile, Adrian şi „limba de stat”
Motto:
„Unii zic că e otravă,
Dar de stai să te gîndeşti,
Limba noastră cea moldavă-i
Mama limbii româneşti”.
(Din „Dicţionar moldovenesc-românesc” de Vasile Stati)
Cu greu, dar totuşi am apucat să scriu despre aşa-zisa „limba moldov’neascî”. Nu că aş fi dezarmat în faţa unei asemenea aberante izvodiri staliniste. Problema e că ori de cîte ori se întîmplă să vorbesc despre caricatura lingvistică în cauză, sînt cuprins de o acută lehamite. Problema „limbii moldov’neşti” a fost (dez)bătută pe larg. În contra „plagiatului tovarăşilor” (plagiat în raport cu româna, desigur) s-au vărsat rîuri de cerneală. Cunoscuţi savanţi lingvişti demult şi-au pronunţat verdictul. Aşa că lehamitea mea de a mai vorbi despre acest idiom năstruşnic este, poate, şi un efect al epuizării unei probleme care nu mai e o… problemă. S-a spus totul, cu lux de amănunte, despre „limba de stat” a basarabenilor. Aşa cum se şi cuvine, perspectiva abordării „limbii moldov’neşti”, aici şi acum, va fi din(spre) pana mea.
Vasile faţă cu Adrian
Nici nu deschid renumitul „Dicţionar moldovenesc-românesc” al savantului cu literă mică Vasile Stati, că, de pe harta inserată pe copertă, mi se dă de înţeles că toată suflarea care nu a avut precizia a se fi născut într-un alt spaţiu decît cel carpato-danubiano-pontic „vorgheşti” în „limba moldov’neascî”. Plonjarea în politic se anunţă într-un „post-scriptum neobligatoriu” din prefaţa buclucaşului op lexicografic cu pretenţii academice. Aici, băţosul tovarăş lingvist şi istoric Vasile Stati ne povesteşte cum, la o reuniune de la Trieste din noiembrie 2001, prim-ministrul României de atunci Adrian Năstase „a rămas crăcănat” după ce a citit, pe una din cabinele translatorilor, sintagma „limba moldovenească”. Iată cum „şeful guvernului unei ţări cu o populaţie, în bună parte de limbă est-romanică, a făcut-o pe niznaiul, cică n-ar fi auzit pînă atunci de alte limbi romanice de răsărit: dalmată (dispărută), vlahă, vorbită în nord-vestul Bulgariei, moldovenească, limba de stat a Republicii Moldova”. În continuare, depăşindu-şi atribuţiile de dublu savant („lingvist” şi „istoric”), Vasile Stati citează o declaraţie „oficială” pe care Năstase a făcut-o pentru ziarul „Ţara” din 27.11.2001: „Pînă cînd la Chişinău nu se va face un dicţionar româno-moldovenesc, eu continui să cred că limba pe care a vorbit-o reprezentantul Republicii Moldova este limba română”.
Se vede că această din urmă declaraţie a lui Năstase a şi fost gazul pe foc în procesul de izvodire a capodopului lexicografic statian cu rădăcini adînci, staliniste.
În joc e obrazul lui Năstase
Cînd un individ insistă în prostie, justificîndu-se la nesfîrşit, înţelegem că scopul scuză orice mijloace. Să-l lăsăm pe aproximativul tovarăş „lexicograf” Stati singur în faţa prostiei: „Noi, moldovenii, purtători ai limbii moldoveneşti, dorind să-l luminăm pe A. Năstase şi alţi români de-al de el din România, am elaborat şi am tipărit Dicţionarul moldovenesc-românesc, cuprinzînd vreo 19.000 de cuvinte şi forme. Acum e rîndul lui A Năstase să recunoască public, cu aceeaşi faţă, că reprezentantul Republicii Moldova a vorbit în limba moldovenească. Decizia îi aparţine. Facă precum i-i voia. Amintim însă că în joc e obrazul unui prim-ministru. Al unui stat. Şi nu a unui stat ca celelalte. Ci a (sic!) României! Se va vedea cît costă. Nu vă fie cu bănat”.
Cum, tovarăşe Stati, să mă limitez, în vorbirea mea, doar la vreo 19.000 de cuvinte? Să fi contribuit, prin eforturile matale bine plătite, la amînarea fosilizării unui „idiom” anacronic?
Limbile române
Culmea statalităţii moldov’neşti – în Basarabia, sintagma „limba română” e tabuizată. Nu trebuie să o pronunţi prea răspicat. Şi, cel mai important!, vei avea parte de linişte dacă nu vei recunoaşte public că eşti vorbitor de română. Am păţit-o de mai multe ori şi ştiu! În fine, dacă ai eliminat din vorbire „incomodele” cuvinte „limba română”, te salvează următoarele sintagme patriotice: „limba moldov’nească”, „limba de stat”, „limba oficială”, „limba noastră”, „limba strămoşilor”, „limba maternă”, „limba lu’ Stati”, „limba lu’ Voronin” etc. etc.
Mai jos, în spiritul renegatului român Vasile Stati, haideţi să ascultăm o înlemnită mo(n)stră de „limba moldov’nească”. Din repertoriul băieţilor de la „Planeta Moldova”:
Dar ce să mai vorbim de simplii muritori, care „nu ştiu ce vorbesc”? Să-l ascultăm pe eternul şef al statului, spicher al Parlamentului şi lider al comuniştilor autohtoni, tovarăşul Vladimir Nicolaevici Voronin:
În loc de concluzie
Pe toate canalele de comunicare posibile, basarabenilor li se inoculează un soi de moldovenism primitiv, excesiv de toxic. Cînd vine vorba de protejata „limbă de stat”, iar în stînga Prutului anume acesta este punctul nevralgic al politicii, sîntem în situaţia de a pune pe tavă o păguboasă mixtură de rusă şi română. Iată şi moldov’neasca lui Stati şi a mutanţilor ei „vorghitori”!
Deşi îmi repugnă, voi reveni, pe parcurs, la tragicomica problemă a „limbii de stat” din Republica Moldova.
O promenadă curat murdară pe malurile Lacului Comsomolist
O promenadă curat murdară pe malurile Lacului Comsomolist
Copleşit de atîta sedentarism, m-am retras, într-un recent week-end, în sînul naturii. Ca destinaţie, a trebuit să aleg Lacul Comsomolist, pentru că oferta locurilor de odihnă la iarbă verde nu este prea mare la Bălţi, o urbe supranumită „capitala nordului” în Republica Moldova. Dincolo de o atmosferă încă sovietizată, Lacul Comsomolist din Bălţi este un loc de refugiu pentru foarte mulţi orăşeni sătui de împrejurările şi aşa poluate ale capitaliei. Aflat la o margine de oraş, atît lacul, cît şi pădurea din jurul acestuia par a fi singurele vestigii ale naturii de prin partea locului.
În continuare, c-o pană de (g)rai, într-o călimară de p(l)ai, vă invit să facem o expresă excursie virtuală într-un colţ de rai, vaaai!, atît de îndrăgit de locuitorii Bălţiului.
Back in URSS: Комсомольское Озеро (Lacul Comsomolist). Pînă şi denumirea lacului este o moştenire limbistică de la defunctul imperiu sovietic…
Dacă m-aş opri la această imagine, aţi crede că Lacul Comsomolist este de-a dreptul o gură de rai, în care cetăţeanul cuminte, mai puţin cu minte, se plimbă cu barca, face frigărui şi rîgîie porceşte…
E o axiomă deja: cei care ştiu a se odihni cel mai bine sînt vorbitorii de limba rusă, care se cred cu un cap mai sus decît majoritatea vorbitoare de limba română (moldov’nească, cum scrie în Constituţia moldov’nească). Basarabenii români (moldovenii – cetăţeni ai Republicii Moldova, adică) sînt mai sedentari. Ori poate că nu ştiu a se odihni?
Este scris clar, roşu pe alb!, pentru toată lumea bună: Соблюдайте ЧИСТОТУ, выбрасывайте мусор в контейнер (Păstraţi curăţenia, aruncaţi deşeurile în container). Oare într-un stat cu aspiraţii atît de înalte, europene mai este nevoie de educaţie à la Cei-7-Ani-de-Acasă? Locuitorii din Bălţi par a fi oameni de treabă, ce mai!
Precum porcinele în faţa treucilor, aşa şi bălţenii în sînul naturii. Se vede că avertizarea de a păstra curăţenia îi doare în copită pe concitadinii mei. Tot ce e scris în ţara asta e floare la ureche. Culmea, dacă orăşenii ruşi trec cu vederea astfel de avertizări, ce să mai zicem dacă, pe malurile Lacului Comsomolist, ar veni să se odihnească un român din România, care nu ştie o iotă ruseşte? Dar poate că românul, după europenizare, este imun la… gripa porcină şi poate păstra curăţenia şi fără a pricepe limba lui Lenin?…
Obosit de lunga plimbare în jurul lacului, m-am retras pe o alee. Ştiam că acolo sînt multe bănci. Am tot căutat să mă aşez pe o bancă, dar nu am văzut decît nişte suporturi metalice de pe care au fost rupte scîndurile. Aşa arată băncile care mai sînt de găsit pe aleile din preajma Lacului Comsomolist…
După tragicomicul spectacol al băncilor cu care am fost norocit, mare mi-a fost mirarea să găsesc, în sfîrşit, o bancă nevandalizată. Încă de departe, un iz puternic, poate că şi de hoit, mi-a iritat şi aşa amărîţii mei nervi olfactivi. M-am apropiat de minunata bancă atît cît să imortalizez, în pana mea, priveliştea. Nu m-am încumetat să mă aşez pe ea.
În jurul băncii numai deşeuri în putrefacţie care mi-au provocat un dezgust şi mai mare faţă de mediul-imediat-înconjurător, dar mai cu seamă faţă de porcinele bălţene, care, cînd se află mai departe de treuci, se înghesuiesc să copleteze tagma intelighenţiei autohtone. Culmea, cînd vine vorba de mizeria din oraş, sîntem tentaţi să aruncăm cu pietre în administraţia comunistă a municipiului! Cred că acesta e unul din puţinele cazuri cînd bunul-simţ ar trebui să fie mai presus de găsirea vreunui ţap ispăşitor din administraţie, oricît de anacronică ar părea aceasta din urmă.
Dezamăgit de promenada în care, iată, m-am aventurat în pădurea de pe malurile Lacului Comsomolist, am găsit de cuviinţă să trec pe la Argo, cafenea şi bar sub acelaşi acoperiş. Dar şi aici gunoaie… Nu gunoaie, mizerie! De parcă ziua ceea era blestemată. Cu pofta şi cu setea puse în cui, am canon-izat, precum mi-e năravul, şi porcăriile din faţa cafenelei-bar. M-am retras, cît de curînd posibil, în inima urbei. Dar şi aici un iz specific. De parcă oraşul Bălţi ar fi, vorba lui Geo Bogza, o groapă de cai pieriţi.
* * *
După ce, virtual, am retrăit împreună promenada pe care am suportat-o, le sînt recunoscător oamenilor de ştiinţă că încă nu au izvodit fotografia producătoare de mirosuri. Nu de alta, dar, pe lîngă faptul că v-am iritat văzul cu mizeriile din preajma Lacului Comsomolist, v-aş fi zgîriat nervii olfactivi şi cu izuri înăcrite, de Bălţi cu… bălţi.