Cu bisturiul pe destin

Trăim într-o eră, în care pizza ajunge mai repede decât salvarea, ştim. Suntem martorii unei revoluţii informatice şi ne pregătim pentru cea a geneticii. Avem chirurgi esteticieni şi bronz din cutie. Suntem foarte stresaţi şi avem un singur răspuns la întrebarea “ce faci” – suntem obosiţi.

Am inventat telefonul mobil, pentru a fi nevoiţi să-l optimizăm până acolo unde îl reducem la tăcere. Ca să nu ne deranjeze. Am combinat substanţe şi am găsit soluţii oboselii de mai sus. Ne cumpărăm RedBull cu baxu’ şi apoi stăm la coadă la medic, pentru o reţetă de somnifere.

Dacă ne dai un LIKE, AI NOROC TOT ANUL! !

Ne dorim cele mai scumpe smacuri şi uităm cum arătăm, de fapt, dimineaţa în oglindă. Ne parfumăm cu tot soiul de poţiuni magice, menite să ne vândă cât mai stilaţi celorlalţi. Şi ajungem să nu ne mai recunoaştem în fotografiile din liceu. Sau chiar să credem în imaginea pe care o dezbrăcăm seara acasă. Ne fabricăm replici copy-paste ca să ne dăm deştepţi pe net şi învăţăm photoshop pentru îndeplinirea tuturor dorinţelor.

Apoi vrem să avem totul sub control. Ne setăm alarma de dimineaţă şi până şi moţăitul cel dulce îl transformăm în secunde cronometrate cu snooze. Ne plănuim concediile cu luni înainte, că e mai ieftin biletul de avion. Cumpărăturile le facem săptămânal din hypermarket, că oricum laptele are valabilitate până la anu’, pe vremea asta. Sănătate la cutie. Până şi momentele importante le programăm cu iscusinţă. Sau se ocupă alţii de asta..

Zilele acestea mă revoltă cumplit felul în care NU se mai nasc pruncii la ora actuală. Trăiască cezariana! De acolo şi titlul articolului prezent.

Organismul uman e o maşinărie atât de isteaţă, încât el se poate adapta după dorinţa omului. Invers, însă, nu e valabil. Cât paradox ! Naşterea naturală e aruncată în groapa deşeurilor nereciclabile, lăsând în urmă o turmă de medici cu bisturiu de dumnezei.

Momentul naşterii este UN MOMENT. Nimic nu e întâmplător într-un proces natural. Chiar dacă noi nu avem întotdeauna răspunsul la “de ce”, el există. Trupul femeii e singurul care poate decide când îşi lasă puiul să respire aer pentru prima dată. Nouă luni au împărţit totul, de la apă până la tristeţi. Iar acum sunt singurii în măsură de a hotărî MOMENTUL. Între ei, nu are nimeni loc. Doar lamele ascuţite de bisturiu, care-şi croiesc drum în carne vie. Şi taie-n destine.

Păcat.

De ce are nevoie o femeie pentru a se afirma

Să nu ne dăm cu părerea care ar fi cea mai cea din ţara asta, la ora actuală, că nu mai terminăm poveştile, articolul, ci doar firele de păr.
Cert este că există câteva dudui mediatizate, pe care le urmărim în presă doar de dragul de a le bălăcări. Că pe colo şi pe dincolo, că nu fac cutare şi cutărică, oferind noi înşine soluţii economice şi vestimentare. Indiferent că e vorba de politică, turism (:P), muzică, meteo sau ştiri sportve domniţele vizate sunt definite de două caracteristici unanim atribuite: sunt proaste şi curve. Sau poate mă răzgândesc, şi-l şterg pe “unanim” din text, din moment ce nu include nici măcar o mamă, un tată sau vreun căţel care să le poată adora cu limba scoasă şi urechile sculate. Ultima parte se aplică mai ales căţeilor. Dulăilor. Bulldogilor?
Într-adevăr, afirmarea asta ţine de mamă şi tată – că la noi nici accidentele genetice nu se întâmplă (şi cretinismul are sursă, deci nu uitaţi de ea!). Mai ţine de căţelul achiziţionat, şi nu mă refer la ăla din geantă. Căţelul cu cât e mai bulldog, scuzaţi-mi franceza, cu atât e duduia mai puternic lansată. Iar visul român e să pui mâna pe patronul de la NASA, dacă mă-nţelegeţi, să-i torni plod şi-apoi să-ţi iei şofer cu muşchi. Şi poteneţial, că deh, omul ce n-are îşi doreşte. Ce n-are acasă, zic.
Sau să ţi-l faci pe tata preşedinte şi pe limba maternă, invenţie cu brevet. Unele guri rele ar mai spune ceva de mici augmentări pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, doar că există un contra-exemplu, ca la matematică. De fapt, mai lung în femur decât ecuaţia de gradul 3.
Şi ca să terminăm bâlciul, că şi-aşa nu v-am zis nimic nou, părerea mea e că ingredientele astea sunt accesibile şi doritoarele de acces, tot aşa. C-or fi curve şi proaste nu contest. Ba îndrăznesc să adaug că sunt şi disponibile dânsele. Problema e că sunt mult mai multe disponibile decât bălăcărite la TV. Chiar dacă toate îşi doresc şi ştiu ce au de făcut ca să ajungă acolo, doar unele reuşesc. Şi atunci?
Păi am vorbit atâtea propoziţii degeaba.

La început vorbim prostii, apoi le şi facem

E foarte ciudat felul în care identific de la o vreme toate acele situaţii care s-ar potrivi să fie povestite aici. Ba începe să mă şi urmărească parcă expresia „în pana mea”, utilizată de prietene, în al căror vocabular stă la rang de „Doamnă iartă-mă, ce prostii vorbesc!”
Şi dincolo de faptul că încă nu m-am hotărât dacă această atenţie sporită asupra momentelor traduse prin: !”#¤%&/(!!!! e benefică sau mai degrabă nu, mă gândeam la oameni şi manifestările lor în situaţii tensionate.

Şi aici trebuie să vă mărturisesc că nu am o problemă foarte mare cu Ceafă-Lată-Gâtu-Gros din maşina alăturată de la semafor, care-mi urlă tot felul de frustrări, că nu l-am lăsat în faţa mea la stop.
Nici chiar cu vecinul de la 5, care-şi bate nevasta de 3 ori pe săptămână, mai regulat decât merge la biserică. De mers, merge, că doar e om cu frica lui Dumnezeu. Iar de bătut, o bate, ca să se ştie cine-i bărbatu-n casă. Ca să ştie tot blocul, mai exact, că le-am învăţat scandalurile pe de rost. Iar eu stau la 3, mulţumesc de întrebare.

Nu înţelegeţi că încurajez asemenea comportamente, dar ele se manifestă izolat şi în perimetre proprii.
Dar ăia care apar la televizor şi prestează nestingheriţi mă scot din toţi pepenii. Pentru că ei părăsesc nişte limite şi ajung în zona publică, unde pot trece drept exemple. Şi dintre toţi, cea mai mare problema o am cu o televonelă (nu ştiu dacă se mai difuzează) de pe Acasă-TV, în care o familie de ţigani e în centrul acţiunii.
Probabil nu ştiţi despre ce vorbesc, daţi-mi voie să vă lămuresc. În familia asta se întâmplă aşa, din câte am prins: bărbatu’ se ocupă cu înjurături pseudoromâneşti şi pumni căraţi nevestei, iar ea îi îndură cu un fel de haz de necaz şi supunere casnică. De ţie ca telespectator îţi cade faţa de uimire şi telecomanda pe jos. Asta ca un semn de la divinitate, că dacă tot nu ştii să foloseşti tehnica în scopuri educative, măcar las-o-ncolo şi-apucă-te de altele. Altele mai creştineşti, nu altele-nevestele.
Ţiganii ăştia fac un specatol ieftin şi de prost gust, care ţine însă publicul în fotolii cu ochii cât cepele. Iar în pauzele publicitare se derulează campanii împotriva violenţei în familie. Câtă coerenţă, atâtea rezultate!