Vine Crăciunul! Vreau să fiu mic şi să mă plimb printre troiene…

Adesea, după câte o toamnă veselă sau ploioasă, venea iarna grea şi plină de zăpadă. Se pare că încălzirea globală a ajuns la noi, gonită cine ştie de pe unde, de-abia mai anii trecuţi. În vremea copilăriei mele, care s-a întins pe o perioadă nefiresc de lungă, oamenii încercau, odată cu apropierea sărbătorilor de iarnă, să uite de grijile zilnice şi se bucurau de toate cele orânduite anotimpului alb. Poate şi acum e la fel, cine mai ştie…

Obiceiurile erau diverse. Unii pocneau din bici şi umblau cu ‘steaua’, alţii trăgeau buhaiul de coadă, respectiv trăgeau la măsea. Eu trăgeam cu tunul. Da, da, aţi auzit bine. Atenţie, voi aţi auzit bine, nu eu. Drept pentru care, de atunci, am rămas aşa…într-o ureche. Să vă descriu cu lux de amănunte şi cauza micului handicap dobândit. Deoarece drumurile erau acoperite de zăpadă groasă şi nu mai puteam opri maşinile, inclusiv ale Miliţiei, după bunul plac, ca să ne admire şoferii miuţa ori leapşa din mijlocul străzii, treceam la planul doi. Scoteam afeturile din magazii, băgam carbid pe ţeavă şi speriam oraşul, ciorile şi câinii comunitari. Eram ecologişti de mici. Nu ştiu nici acum dacă făceam bine. Unii dintre noi, copiii din trupele “artileriştilor” de cartier, demonstram atâta aplecare spre războiul de sunet şi lumină încăt la Revoluţie, când au început să şuiere gloanţele, am crezut că sunt pocnitori chinezeşti. Bubuiam de dimineaţă până seara. Până se termina carbidul. Noaptea, după ce că îmi ţiuia o ureche mai ceva decât vocea lui Trăistariu în “Tornero” , tata făcea în aşa fel încât, la sugestia şi reclamaţia orală a vecinilor, să îmi ţiuie şi cealaltă. Existau şi perioade în care nu ne plimbam cu tunul în spate, pentru că părinţii răuvoitori şi pacifişti ne confiscau “armamentul greu”, după care îl aruncau la fier vechi. Era gratis, prin programul “Rabla cu 3R”, deci nu costa 7 bani kilogramul , ca acum. Aşadar, nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să ne dăm cu sania. Bineînţeles, nu în acelaşi mod, clasic şi stupid, în care o făceau ceilalţi copii. Aveam păreri cu totul diferite despre acest sport…

Şi pentru că, în acele timpuri, toate lucrurile le făceam puţin conştient, la superlativ şi pe dos, utilizam sania acolo unde era pericolul mai mare. Pe un vad care dădea direct în Dunăre. Vitezele erau atât de ridicate încât, dacă nu puneai frână, prin orice mijloace tehnice şi la timp, puteai să te trezeşti printre şlepuri şi cargouri care, spre nenorocul nostru, încă mai existau pe atunci . Trei stiluri de alunecare făceau epocă în săniuşul de performanţă pe vad: 1) alungit pe burta goală (stilul meu preferat), 2) în şezut şi chiuind ca Pintea Viteazul sau : 3) pe o parte (dacă erai prea supărat pe viaţă). Cu toate senzaţiile ei tari, pentru mine nici distracţia asta nu a durat prea mult. Într-o zi, încercând să testez stilul lui Pintea, dar îngrozit fiind de apropierea vijelioasă a măreţului fluviu, am pus atât de brusc frână cu călcâiele în zăpadă, încât mi-a zburat sania în Dunăre iar eu… la spital, pentru fractură de os care la om ţine loc de coadă. Nu voi uita niciodată acel Crăciun. Până în vară am lipsit din toate activităţile competiţionale de cartier. În schimb, am luat, după mult timp, premiul intâi şi nota 10 la purtare, am învăţat ce înseamnă să fii drept, pentru că nu puteam să stau aşezat pe scaun, şi am aflat ce tipuri de indivizi alcătuiesc lumea noastră. Am descoperit, astfel, că există oameni care îsi caută norocul în viaţă de când se nasc şi până mor, fără succes, în timp ce alţii o caută cu lumânarea şi o păţesc la prima încercare…

Dar, poate, cel mai important lucru pe care l-am învăţat în acei ani a fost acela că, dacă vrei să ajungi ceva în viaţă, nu trebuie, neapărat, să te strecori grăbit printre troiene…

Cânta un matelot…

după “Cânta un matelot”, de Ion Minulescu

Cânta un matelot la prora,
Dar nimeni nu îl asculta.
Şi râsul lui solemn plutea
Pe-ntinsul Mării Marmara…
Întregul staff de pe vapor
Trăia la bord adevărate drame .
Moguli oranj plângeau în cor,
Primarul Boc trăgea la rame.
Elena Udrea, ca o Lady Gaga ,
Vindea la negru băutura .
De cart era jandarmul Blaga,
Videanu şlefuia bordura.

Cânta un matelot la prora
Un râs sinistru peştii speria,
În largul Mării Marmara…

Pe punte, Blaga şmecherea busola,
“Să trăiţi bine !”, Stolo gângurea,
Oprea dădea pe-un şpriţ parola.
Boc, ca la coasă, la rame se spetea.
Cânta un matelot legat de proră,
Având mâna-ncleştată pe un şprot.
Ca-ntr-un trucaj, din oră-n oră,
Plesnea rechinii peste bot.
Pe ţărm e Geoană la putere,
Dar sepepiştii filisteni ,
Ce nu ştiu cât e-un kil de mere,
“Ard” o manea la Cotroceni:
“Vai, vai, vai ce durere ,
Să vezi marinarul cum piere,
Piere şi dă din picioare
Dar fuge cu flota pe mare…”

Cânta un matelot la prora
Dar marea nu-l înţelegea.
Aceeaşi Mare Marmara…

Şi, totuşi, glasul ce răsună
Pare, pe iahtul plin de drame,
Un hă, hă, hă, o glumă bună,
Iar Boc trage vârtos la rame.
“Îţi dau în bot !”, o voce tună,
(E bietul matelot din prora ),
Mogulul cântă noaptea-n strună
Iar pe TV e Adriana Pora.
Silabisind, îşi jură crezământu’
Cocoş şi Udrea, Boureanu,
Prin GPS îi urmăreşte Vântu ,
N-aduce ceasu’ ce aduce anu’..
An cu alegeri, criză şi votare ,
Cu gripă nouă şi Crăciun modest
Poporul i-a trimis pe mare,
Dar echipajul a plecat pe şest.

Cânta un matelot la prora,
Un singur matelot cânta
Pe întinsul Mării Marmara…

Corul sinistru cu mogulii tineri,
Ce fredonează un refren pe blat,
Îngroapă-n noaptea Sfintei Vineri
Un nou tiran crucificat.
Cânta un matelot la prora
Şi-ntregul echipaj dormea.
În timp ce Ridzi tot visa
Concerte, Bregovici, mandole,
Palate din Parâng, gondole…

Pe ţărm, departe, ţara se trezea,
Cânta un matelot la prora,
Dar cine, naiba-l asculta ?
Şi cine cântu-i repeta
Din largul Mării Marmara,
Când mateloţii toţi dormeau
Şi marea nu-l înţelegea ?…

Cânta un matelot la prora …
La bord, sirenele plângeau !

Prinţ de vânzare

Salut. Sunt Adrian C. şi vă vorbesc din viitor. Vreţi să ştiţi povestea mea? Goniţi copiii din casă. Am 1,80 m, tatuaje all inclusive şi sunt un celebru fotbalist al viitorului. Măcar al viitorului să fiu, dacă până în prezent nu s-a văzut acest lucru. În trecut, mi se spunea şi “Prinţul”. Eram mai puţin jucător dar mai mult jucăuş. Ziua jucam fotbal cu băieţii şi seara leapşa cu fetele. Am activat atât la Sport Club cât şi la Fotbal Club. Cel mai mult mi-a plăcut Havana Club cu cuburi de gheaţă. Fiecare dintre noi avea stilul lui de joc. Unii alergau de mama focului după balon. Erau alergători. Eu mergeam. Eram un mare mergător pe terenul de fotbal, ca să spun aşa. Un fel de Forrest Gump al României. Ăla a traversat America, eu traversam gazonul. Eram celebru prin stilul meu. Poate tocmai de aceea, ori din contra, am fost selecţionat şi în echipa naţională. Nimeni nu a reuşit să se prindă de calităţile mele până nu am luat bătaie de la Serbia cu 5-0. Dacă nu se fluiera, jucam şi în tie-break.

Frumoase vremuri de caterincă am mai prins în anturajul naţionalei! Când eu mă antrenam la chefuri, colegii mei dormeau demult în cantonament. Când ajungeam la cantonament, băieţii ascultau imnul la stadion, deja. Mă băgau şi pe mine câteva minute la final, ca pe prinţesa lui Zina la parada de lenjerie intimă tricoloră. Doar, doar, m-or vedea arabii din tribună. Într-un târziu, m-au văzut şi m-au luat. Noroc cu Giovani care urla ca apucatul la ei, că altfel şeicii se uitau după Bănel. Era singurul care alerga ca fraierul. Când am ajuns în Dubai, m-am oprit să beau şi eu o bere la aeroport deoarece era cald iar în oraş era interzis. Am ajuns a doua zi la echipă. A treia zi, eram deja înapoi, la Săftica. Aici, l-am găsit pe Dinu care se lăsase de băutură iar eu am fost lăsat să dau anunţ la Mica Publicitate din viitor, la vânzări fotbalişti. Sunt băiat de băiat, părul dat cu gel, crotal în ureche de câine roşu. Aştept oferte serioase şi sunt deosebit de tehnic. Alţii zic că sunt beţiv. Eu ştiu cine zice, oameni răi, numai că beţivu’ se trezeşte da’ Dinu niciodată. Accept şi plata în rate, inclusiv bonuri de masă la bar, în fund la Lido. Acum cică ar vrea să mă vândă. Pentru că nu-mi place vinul şpriţ şi fata de la ţară, de aia. Să vă mărturisesc ceva. Eu nu am cântat la masa lor niciodată, am stat liniştit în banca mea de rezerve. Ce au toţi cu mine ? Fiecare bea ce-i place, la urma urmei. Toţi beau. Eu beau vodcă, Mutu bea vin, Bănel bea rom iar Torje bea pe-ascuns.

Am auzit că nici la naţională nu mai sunt chemat. Ete na, pagubă-n Jamaica şi-un sughiţ !. De-abia o să fac economie, nu mai plătesc amenda. Păcat, doar, că mă inţelegeam bine cu Mutu. Nu vor mai găsi ei vârfuri dispuse la efort ca noi. Nici nu ne convoca bine Răzvan, că noi ne şi dădeam de-a dura în Bamboo. La plecare, o luam şi pe Laura, profesoara, să facem recensământul la tatuaje. Vă rog să sunaţi la ospătari şi stripteuze pentru lămuriri suplimentare. Accept şi cecuri de călătorie dus-întors cu servire la bord. Nu ştiu ce-o mai fi în viitor dar acum încă mai sunt angajat part-time la Clubul Dinamo. Seara, mă găsiţi la clubul lui Botezatu. La ultimul meci, cu Timişoara, am intrat un sfert de oră. Era gata să mă pună beţivanul ăla de Tamaş pe fugă, cu o pasă. Noroc că s-a făcut ceaţă de la petarde şi nu s-a mai văzut nimic. Când s-a risipit ceaţa, eu eram deja la hidratare în spatele avionului. Gazetarii spun cà am driblingul lui Dobrin, dar eu îmi aduc aminte doar de ochii lui, “Două pe-o cracă”. Aia de Bihor ajunge şi la 45 de grade. Dacă iei două, se fac 90 de grade, numai că atunci ramîi în unghi drept şi poţi să faci întindere la inghinali. Doritorii mă pot contacta pe mobil, numai să nu citiţi ziarele. Dacă vă interesează, am 82 de kg dimineaţa şi 80 seara. Alcoolul este mai uşor decât apa. Aştept provincia cu banii jos. Exclus ţări arabe, comunităţi de alcoolici anonimi, secta lui Bivolaru, antrenor Neluţu Sabău sau patron Becali. Mai bine treaz.

Sandokan, tigrul Maglabeshului

Sursa foto: ProSport.ro

„Acum vreau să fiu porumbelul cel bun şi şarpele cel înţelept. Dar eu nu pot să fiu înţelept… Mie, dacă-mi dai drumul în junglă, eu devin Tarzan! Mă urc pe elefant, mă împrietenesc cu maimuţele, cu leii, cu tigrii…ăsta sunt eu. Aşa, fără ceas, dacă îmi dai drumul pe stradă, tot nu mor de foame…- sursa: Prosport”

“Şi pentru că sunt în campanie electorală, şi pentru că nu pot ghici care este mai animal politic decât mine, o să vă zic curriculum vitae cum m-am transformat eu. Da´ io nu sunt animal domestic, care eşti tu domestic, eu sunt fiară, acum într-o nouă prezentare, înţeleaptă, cine se pune cu o fiară ca mine?, în vecii vecilor n-ai cum. Noroc că fraierul ăla de Tarzan, aşa prost îmbrăcat cum era, s-a născut înaintea mea, altfel eu călăream elefanţii în locul lui şi mă dădeam cu You Jean printre boscheţi şi liane. Dacă eu aş fi lăsat liber pe stradă, dar liber de tot nu aşa, şi fără ceas la mână, chiar, în 2 ani aş face rost, pac-pac, de tot ce vrea muşchii mei oculari. Chiar şi de orologiul din Turnul Londrei, aş face rost. I-aş schimba şi melodia, i-aş pune-o p-aia a lu’ Adi de la Vâlcea: “N-am canalizare, ce să fac ?, prietenii şi hoţii m-au trădat/ Să vină vidanja că eu n-o să trag/ Tot rahatul, scuze, din cartierul drag/”.

Aş putea fi în loc de Păstorul cel bun, Porumbelul cel obraznic, Şarpele cel înţelept şi Maimuţica cea nervoasă care aruncă cu banane în Mowglii ăia de huligani, de la Peluza Sud. Dacă m-aş fi născut în Maglabesh, unde mi-am dorit întotdeauna să apar pe lume, aş fi acum Urangutan peste toate maimuţele lumii. Păcat că m-am născut la Zagna, pe malul Dunării spre Siret, în ţara porumbeilor coloraţi de soare şi a şerpilor fără cap. Dar eu nu pot fi şarpe, şopârlă, viperă cu coarne şi nici peşte. Şi nici înţelept. Prieteni îmi sunt oiţele nevinovate dar mai nou dragi îmi sunt şi felinele mari, bagabonţii ăia cu coamă de 3 lei, tigrii Malaieziei din filmul cu Sandokan la malul mării şi pisicile aristocrate din ghetourile Maglabeshului.

Să fii om e lucru mare dar un porc, ca ăla din Peluza Sud care urlă ca un animal de coteţ, nu-i o întâmplare. Na, că a dat acum gripa în ei şi o să îmbolnăvească toată ferma animalelor, a lui Orwell Paskany. Fiind băiet, păduri cutreieram pe malul Siretului, şi mă culcam ades’ lângă pripon, până venea cantonierul şi zicea: “Scoală-te, bă, animalule, că vine Siretul mare !”. Într-o mână luam oile, în alta îmi luam ceasul şi fugeam spre stână mai repede decât Usain Bold la Chicago. Eram prieten cu leii vechi, v-am zis, dar şi cu păsărelele de noapte, curcani erau mai mult la oraş când mergeam la puicuţe îmbrăcat în cămaşa cu balene la guler şi pantofi de crocodil luaţi cu împrumut, de la papagalii din port.

Duceţi-mă La Polul Sud , Nord, care vreţi voi, să vedeţi ce fac; bine, mă, da’ acolo să nu îmi luaţi ceasul, că e ziua lungă. Să vezi ce fac eu cu pinguinii ăia şi cu focile alea, şi cu urşii ăia. Vorbesc cu urşii să îmi dea morse şi io le dau caşaloate, pe pinguine le dau la foace şi pe eschimoase la eschimoşi, uite aşa le îmbârlig de fuge toate animalele în ţările calde, să mănânce şi creştinii ăia de pigmei, ce dreacu, mă…Păi, lăsaţi-mă în deşert, na, aş vinde tot nisipul, m-aş face Rockefeller, Ţiriac, Patriciu, prinţ al deşertului, ce zic eu prinţ, mogul al cimentului, şeic, emir şi aş vorbi în pustiu până m-ar alege ăia împăratul troglodiţilor din Sahara, şi ar fugi dreacu şi ăia de frica mea la malul mării să stau eu singur în cartierul meu de bordeie sub pământ, acolo, la răcoare. Le-aş vinde la Armată după un an şi mi-aş lua 10 mii de Bănei, o colecţie de pendule si 5 oi, să moară duşmanii că n-au onoarea mea. Aş trage apă rece de la Pol, că le-aş lăsa ceasul la fraierii ăia, şi aş face grădini şi stâne, stâne şi grădini cu curent trimis de Hrebenciuc, pe datorie. Uite aşa aş face eu dacă m-aţi lăsa pe stradă, în junglă, pe nisip, pe ogor, fără nimic, singur cuc, fără ceas, eu şi cu animalele pădurii.”

ROIU din Ghencea!

Art. 1. Prezentele reguli se vor aplica la primul meci cu spectatori în tribune. Dacă nu vom mai juca niciodată cu spectatori, Doamne ajută !, banii mi se vor returna. De-abia vom face economie la femei (de serviciu), stewarzi BGS şi becuri la toalete. Toată lumea va intra numai pe bază de buletin, cu poza din faţă. Eu, unul, am şi din profil, chiar. În caz contrar, veţi păţi ce a păţit Andrei Ionescu la meciul cu Fenerbahce. S-a plimbat pe la toate porţile şi au făcut mişto jandarmii de el, că ce faţă are ăsta în certificatul de naştere. În ziua meciului, se va veni la stadion cu cel puţin 3 ore mai devreme. Dacă va da îngheţul, să vă luaţi pături şi godinuri pe talaş de acasă. Interzis reşouri, pentru că e criză şi nu avem bani să băgăm 220v decât în gardurile de sârmă. Exclus, deocamdată, să vă curentaţi cu turnicheţii şi cartelele electrice de acces, mai ales dacă nu faceţi parte din baza noastră de date.

Art. 2. Intrarea va fi permisă numai pensionarilor pe caz de boală cu vechime, posibil şi mic handicap, Alzheimer stadiul 1, fără tulburări evidente de comportament, fără baston si proteze, pentru că nu e voie cu contondente. Dacă nu vor fi destule solicitări, vor fi aduşi şi copiii de la casa de copii. Notă: normal că de la casa de copii, că doar nu de la casa de huligani. În caz de nevoie mare de spectatori, să zicem că avem meci de Europe Ligue sau vin turcii, pot să intre 3 pe 5 bilete şi doi câte doi studenţi pe un bilet. Aceştia se vor deplasa numai în grupuri organizate, cu tramvaiul 41, exclus metrou Grozăveşti, boschetari, apa până la genunchi. Înainte de a intra printre turnicheţi, cei care poartă sub 39 la camaşă şi maximum 41 la cizma de cauciuc izolatoare, se vor parcurge cele 17 filtre de jandarmi începând din Drumul Taberei.

Art. 3. Jandarmeria va efectua percheziţia corporală, drept pentru care în timpul acestei plăcute activităţi trebuie să staţi cu două mâini în sus şi picioarele respectiv depărtate în lateral, dublu tuluz cu 180 de grade întoarcere, Drăgulescu. Gâdilatul interzis. Tentativa se pedepseşte. Pentru persoanele de alt sex, se va realiza filmarea şi scanarea cu aparatul Róntgen, să vedem şi noi ce ascundeţi pe dedesubt. Nu aveţi voie cu nimic, în principiu. Imaginile vor fi preluate în direct, pe Realitatea, să le vadă toată ţara. Exclus cu pixuri, brichete, seminţe, umbrele, bâte de baseball, chiloţi de tablă şi maiou cu Gigi. Atenţie !În Ghencea se vine la meci ca la spectacol, aici nu e Piaţa Matache şi nici “38000″ ori secţie de referendum. Odată ajunşi pe stadion, numai dacă nu aveţi ceva mai bun de făcut, să staţi frumos la locurile voastre, că doar nu aţi venit la revoluţie.

Art. 4. Nu vă ridicaţi în picioare, nu vă aplecaţi în afară, e pericolosso sporgersi, se poate strica webcamul de supraveghere. În timpul partidei, purtarea va fi cuviincioasă, manierele alese, conform Norme Academia Română şi noul pachet de legi ale educaţiei, Andronescu-7 ani de acasă. Se va băga filtru de cuvinte şi vor fi banaţi ulterior la secţia 14, are şi câini, definitiv cei care nu respectă regulile ortoepice. Interzis strigăte, ţipete, urlete, respectiv lătrături, huo, înjurături de Gigi, Mircea Sandu, Mitică de la Ligă, mamă arbitru tuşier, vinde !, pleacă ! ori… mai rău. Permis mişcat picioare doar caz îngheţ, permis şi aplauze jucători, mai ales Nicoliţă, antrenor, patron cu toată familia lui, mulţi ani trăiască, şi altă dată, şi altă dată, muzică din amvon şi melodii machidoneşti, colinde cu “Dom’,Dom’, să-nălţăm !/Doar pe tine te votăm !” şi alte zicători de sezon. Dacă nu se va respecta repertoriul, vom trimite băieţii de la BGS pe la casele voastre, să vă arate ei cum se colindă cu strigături.

Art. 5. Drept pentru care emit astăzi prezentul regulament de ordine interioară pentru suporterii stelişti, pe scurt: ROIU din Ghencea !

Becali vinde Steaua

Astăzi, 23.09.2009, ora 2 şi un sfert noaptea, în faţa notarului personal, adus personal de acasă în portbagaj şi care încă doarme, a televiziunilor, respectiv Sport.ro cu Ioana Cosma în direct şi Vali Moraru prin telefon, văru´ Teia, nepotu´ Mache, cancelaru´, în calitate cică de martori, că parcă eu am nevoie de martori, şi doi vecini mangă din Pipera care s-au nimerit prin bar, scriu prezenta declaraţie că fac următoarea vânzare-cumpărare. Schimb denumirea clubului meu şi al familiei mele din „FC Steaua BUCURESTI SA” în „Steaua 2003 Becali”, adică Steaua sunt eu că aşa vreau eu şi nimeni nu poate să îmi impună mie când să intru în vestiar şi când nu. Ce dreacu´, mă, voi vă luaţi după golanu´ ăla de Bergodi, că acum, după ce termin panarama asta de document, o să îl sun pe Stoichiţă. Dar asta este altă vânzare…

Să revenim. Tot eu scriu, că notaru´ a început să sforăie. De asemenea, declar că cedez definitiv emblema, culorile clubului şi palmaresul până în anul 2003, exclusiv părţii cumpărătoare de bună credinţă, respectiv bagabonţii din Peluza Sud şi golanii din Nord, pe 1 leu, două oi şi 3 pahare de şampanie că nu vreau să mă îmbăt la ora asta să nu ştiu ce mai cumpăr. Că de vândut, ştiu. Din prezenta vânzare-cumpărare se exclud următoarele imobilizări corporale, obiecte de inventar: scaunele de la tribuna a doua în număr de 15.436, tabela cu 43.216 de beculeţe, lojele cu tot cu băruleţele goale din pfl şi statueta cu Sf. Gheorghe care omoară balaurul de Borcea. Gata. Mă mut în Cotroceni. Adică, pe Progresu, că la Cotroceni e ocupat până în noiembrie.

Declar, de asemenea, că nu am alte pretenţii materiale, bagabonţii poate să facă borş. „Becali, pleacă din Ghencea. Becali, pleacă din Ghencea!”. Na, că am plecat. Aşadar, revin. Am zis că dau culorile clubului, respectiv albastru-roşu (exclus roşu carmin-albastru de Parma), emblema clubului fără steaua cu exact 5 colţuri brodată în galben, palmaresul de la înfiinţare fără meciul cu Galatasaray, că eu i-am bătut pe turci, nu voi, cedez şi imnul Stelei, respectiv „Scuter Maria Becali pleacă din Ghencea” de mai sus fără refren, vă dau şi muzeul cu tinicheaua aia de Cupa Campionilor adusă de Argăseală din oborul Vitan-Bârzeşti şi pozele cu naşu´ Hagi când era băiat bun şi nu era, aşea, zeflemitor ca acum. Din prezenta tranzacţie fac parte şi jucătorii active fixe Nicoliţă Bănel, Stancu şi Onicaş, voi puteţi să îi luaţi pe Marin Petre, Ghionea şi Szekely că şi aşa ăştia vorbesc cam mult şi au amortizarea calculată la zi.

Ca anexe la contract figurează următoarele: 2 garduri cu sârmă ghimpată înalţime 15 m, parcare pământ, partea ciment o iau cu mine, gazonul îl luaţi voi că e vopsit şi a început să se cureţe, apa curentă nu mai e plătită de 3 luni, curentul vi-l taie cât de curând, vă las şi nocturna fără stâlpul numărul 2, 3, şi 4. La vestiare, mobilierul se preia pe bază de proces verbal cu uşi, mese, scaune, geam spart la vestiarul lui Bergodi unde a trântit uşa bagabontul de Tătăruşanu. Şorturile şi tricourile se vor face jumi-juma iar voi le băgaţi în Gallus, în termen de 48 de ore de la încheierea contractului. În privinţa locului în campionat, eu, adică „Steaua Becali 2003”, va prelua locul actual din Liga I iar voi mergeţi în categoria onoare, aşea, de bagabonţi ce sînteţi, în divizia D, să jucaţi pe maidan la Glina în deplasare, printre pungi şi scheleţi de cîini. Morţi.

Drept pentru care liber de sarcini semnez spre neschimbare, aici, în faţa televiziunilor reunite, respectiv Sport.ro, cu Ioana Cosma care a adormit şi notarul care s-a trezit, în prezenţa martorilor şi, în acelaşi moment, atenţie toată lumea la mine !… rup această hârtie în faţa voastră, chiar acum, că nu m-au făcut pe mine nişte hahalere şi bagabonţi ce sînteţi, sà strigaţi la voi acasă Becali afară din Ghencea, în viaţa vieţilor voastre nu o să vedeţi voi pe Becali că vinde Steaua, păi asta e familia mea, chiar aţi crezut că vând ?, ati innebunit la cap ?, adică cum, că aţi venit voi noaptea să îl vedeţi pe prostu de Becali cum vinde, na că nu mai vinde, că Becali nu vinde noaptea, hai valea, hahalerelor, am încheiat transmisiunea, a intrat în ceaţă satelitu´, buhahahahaha!

Scuze, lala! Este 1-1

reportaj de groază din culisele meciului România-Austria

Aplicaţia fiindu-ne acceptată, era necesar să ne deplasăm la sediul redacţiei Prosport, Casa Presei Libere, pentru a intra in posesia celor două invitaţii la meciul România-Austria şi a altor câteva acareturi. Să te deplasezi la sediul redacţiei Prosport, găzduit de Casa Presei, este un fel de a spune. De fapt, a trebuit să facem înconjurul falnicei monstruozităţi, a ororii arhitecturale, a magaoaiei în zona căreia tronează mizeria, bălăriile cât casa ori kitsch-urile erodate de vreme şi nepăsare ale epocii comuniste. Să nu vă închipuiţi, însă, că a da înconjurul tenebroasei arătări civile este ca şi cum te-ai învârti în jurul bojdeucii lui Creangă sau Patriarhiei cu ocazia Deniei Prohodului.

Rondul de zi a durat cel puţin o oră. Au fost intervievaţi zeci de oameni cinstiţi dar necăjiţi, zicem noi, după cum arătau şi disponibilitatea lor către dialog. Excepţie a făcut, bineînţeles, Alessandra Stoicescu de la trustul Intact, care arată bine în SUV-ul ei negru. Majoritatea îndrumărilor, venite de la difuzorii de presă ori manipulanţii de bariere amplasate precum obstacolele pe hipodrom, erau de genul :”Nu ştiu. Nu cunosc” sau “Încercaţi în gangul acela”. Şi am tot încercat din gang în gang până în dosul dosului monumentului de sorginte proletcultistă.

În momentul în care eram gata să renunţăm, dintre boscheţii de măturică, după ultimul colţ dintre cele câteva mii, atunci când nu mai speram că ceva bun ni se mai poate întâmpla, a apărut indicatorul “sens unic, fără întoarcere” cu sigla ţintei mult căutate şi de foarte puţini trăitori atinse. Concursul ad-hoc de orientare sportivă cu premii se consumase. Ne-am însuşit cât am putut de repede drepturile de reprezentare şi am dispărut unde am văzut cu ochii. Zona crepusculară, plină de misterele Bucureştiului şi adevărurile mizeriei urbane, a rămas în spatele nostru, gata să îşi devoreze alţi şi alţi turişti rătăciţi. Jungla obscurei Case a Stafiilor Libere reuşise să mai fugărească nişte intruşi, cu invitaţiile lor cu tot…

Despre meciul din teren nu vom comenta nimic. Soarta, ştiţi şi voi, ne-a fost din nou potrivnică. Am fost, chiar, la un pas de un final apoteotic, aproape de beznă totală în Ghencea, unde şi pe lumină se poate întâmpla orice. Telespectatorii nu au acces, cu prioritate, la ceea ce se petrece în tribune. Nouă ne-a fost dat să auzim şi să vedem lucruri realmente incredibile şi şocante. Supliciile din cursul dimineţii, suferite în preajma Casei Ororilor, sunt telenovele spumoase pe lângă coşmarurile trăite, cu ochii deschişi, în timpul partidei România-Austria. La începutul reprizei a doua, din zona peluzei sud, o gaşcă de dezbrăcaţi, la propriu, au spart tacticos gardul despărţitor de tribună şi au dat buzna peste plătitorii de bilete din primele rânduri. Spectatorii înspăimântaţi au fugit pe scări şi au vizionat restul meciului în picioare, în regim forţat.

Stewarzii impasibili asistau cu condescendenţă cum banda de huligani, mult pomenită şi de “prietenul” nostru, lala, face legea pe stadion. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pe toată durata reprizei, acei baieţi de cartier au scandat cele mai oribile lozinci cu referire directă la cunoscutul finanţator, lala, din Ghencea. Şi ca să fie mai expliciţi, au întins şi un imens banner cu lămuririle necesare. Iar noi, bieţi scriitori de duzină, spectatori la un meci al naţionalei şi nu la un scandal de clan, am realizat, în sfârşit, că uneori comitem din culpă grave erori atunci când afirmăm că numai lala ştie sa înjure.

Drept pentru care ne pare rău. Scuze, lala !. E 1-1.

Cronica după Ureche (VI): “Resbeluri în vremuri de bejenie”

după : ”O samă de cuvinte ce suntu audzite din omu in omu…”

Care pre la anu Domnulu 2009 pogorâră czehii de la Libereci pre la câinii din groapa lu Vodă Ştefan şi se ospătară cu ialoviţă, miere, unt, poame de tot felul, de ei crezutu că venitu în primblare şi ospăţuri, şi dacă tot venitără arsără o mămucă di bataie la cei câini ai lu logofătu Borceanu Şakirosu cu tri la nimic de dădu în sminteală Turcu şi râde Lumină Vodă din Ghencea de ei că tot năcazu loru să traje di la duhovnicu călugăru pre inversu de la Căldăruşani şi trenoru talianu a lu Boneată, că el cuşma nu purta, că e vară. Da no fost aşe, că la minutu 88 intratără oştili di huligani pre câmpu di resbel şi dzisu hatmanu di albitru: „Fugiţi! fugiţi! că vin turcii di huligani piste noi“. Şi fugitără în gonetă la vestier şi luară bataie spre pomenire cu tri la nimic. Da turcu nu dăde piste ei nicicum, stăte cuminte la teveu în pridvor şi ţinu dejetele cu pricină la spate.

Ci se nervatu logofătu Borceanu şi dădu la cei câini 50.000 di galbini, ornice di aur di la şviţerezi lu Dolha, podoabe scumpe şi leghian cu ibric de argint, armăsari di la bemveu şi alte lucruri scumpe numa ca să mazilescă în resbel pre czehi în împărăţia lor şi pre oştile lu Lumină vodă pricinosu ghenceosu îmbrăcat numa în căftan şi cu râsu lui de hulpe de mosc neagră alergată de berbeci de ave gâlceavă şi resbel cu tăte lumili pre la teveuri de vre acum să fie şi domn mare piste împărăţie nu numa la conacu din Pipera. Şi urcatu pre Maybach şi dzisu: “Asta-i pohta ce-am pohtit !” şi a doua zi le tăie la toţi cârlanii săi din simbrie şi trimisă oşteni guralivi la gloata a doua că ţara duce lipsă de fân şi de grăunţă şi de alte bucate, că-i sireacă, e criză, şi-ar flămândzi.

Care plecatără haitele de câini ale lu logofăt Borceanu de bătu spre pomenire la liberecii de czehi pre moşie, la pălituri di osândă, unde staroste o fost Mataş portàrelu, care se îmbătă Borceanu de fericire şi arvuni aur la toţi oştenii da nu dădu până amu nemic, oha, necsam, ţeapă, că e sireac şi el, că butelii nu mai ia nime pre gologani, toţi vre moca, şi turcu stă in pridvor, nu vine, că are gâlceavă cu Boneată. De după ce se trezi din beţie logofătu se îmbătă la locu pentru că bătu şi pre răzeşii lu Lumină Vodă, chiar pre câmpu cu terenu aratu cu boi din Ghencea. Iară Danciu Goleanu plecă la spanieli ferice cu duhu si la fel de sireac. Iară Lumină vodă pizmaşu ciudosu spuse voroave de suduială lu circaru, arlechinu, papagalu, chelu de leşu Djelaku şi uitatu de râsu, ba luă calu altoitu cu ranga Maybachu şi plecă unde văzu cu ochianu în bejenie la Bruzel. Iară logofătu nu se trezitu nici azi. Că de aia dzicu felcerii că beutura nu e bună. Ofu.

Bancomatul 3G cu fotbalişti

Ca să evite comisioanele şi banii negri la transferuri, forul mondial al fotbalului (FIFA) plănuieşte să suspende toate licenţele agenţilor de jucători, începând cu 2010…

Puţini îşi mai aduc aminte de filmul “Cum să furi un milion”, cu Peter O’Toole şi Audrey Hepburn. În schimb, zilnic auzim la ştiri despre “Cum să furi un bancomat”, cu hoţii noştri în direct şi vardiştii în reluare. Treptat, tâlharii mioritici şi-au însuşit fineţea lucrăturilor din vest, realizând că extragerea unui bancomat din podea şi căratul acestuia cu spinarea către mijlocul de transport presupun un efort fizic înjositor. De aceea, a devenit trendy, ba chiar feng-shui, ca în zilele noastre, dacă te consideri mare sculă de hoţ patentat, să ai bancomatul tău acasă. Apeşi pe buton şi îţi sare euroiul în pat mai ceva decât Laura Andreşan. Adio coduri pin, seifuri tăiate cu sudură, emoţii cu girofar. E drept, deocamdată numai iniţiaţii impresari din fotbal sunt în drept să posede aşa ceva. Modelele lor de bancomat nu au limitări în funcţionare decât, se pare, din partea FIFA (un fel de poliţie călare, de sector, a fotbalului). Bancomatele 3G, adevarate minuni ale tehnicii furtului, funcţionează digital, fără curent. Trebuie, doar, să fie alimentate continuu de la reţeaua cu fotbalişti naivi. Ne-am interesat pentru dumneavoastră şi am intrat în posesia scenariului precum şi a cărţii tehnice…

Asemenea unor alchimişti în căutarea aurului pur, impresarii zilelor noastre introduc în instalaţie datele jucătorilor şi scot, printr-un simplu ‘clic’, bani de seminţe, de palate, de campanii electorale şi Rolls-uri, de avioane cu motor şi iahturi cu pânze. Într-o primă etapă, stimabilul impresar dă târcoale locului, în speţă, clubului de fotbal. Câţiva ani, dacă este cazul. Până se împacă cu patronul. Între târcoale, nu stă degeaba şi se asociază cu fraţi de cruce, cu bandiţi de conjunctură, cu veri, cu politicieni de prim-plan sau alţi băieţi de gaşcă. Se admit numai nume grele, cu CV-uri beton, să nu bată la ochi. Se alege momentul loviturii. Fesul negru cu 2 găuri este tras demult pe ochi. Nici nu se mai ştie cum arată samsarul nostru de destine sportive. Oricum el stă mereu în plan secund şi este greu de recunoscut. Pe buletin are o fotografie veche de când juca barbut pe kentane, în Herăstrău. Se pune de un circuit bancar urmat de o sindrofie tematică. De pildă, un majorat în grup sau 50 de ani de la prima ţeapă. Aici, se hipnotizează “odorul” prin abureală şmecheroasă, i se inşfacă semnătura şi se dă fuguţa acasă, unde se introduce înscrisul în baza de date a bancomatului. Din acest moment, trai neneacă…În fiecare dimineaţă sau seara, înainte de a pleca spre cazinou, fericitul proprietar de bancomat 3G apasă butonul şi scoate fişicul. E cool, nu?

În sectorul bancomatelor de uz casnic există o competiţie acerbă, mai ceva ca în cel al telefoanelor mobile. Tendinţele se modifică vizibil de la un sezon la altul şi de la o zonă la alta. Banda din Năvodari, boschetarii din Braşov, tâlharii din preajma Băncii Transilvania din Cluj sau a caselor de schimb valutar din Brăila preferă bancomatele clasice, bancare, zdarovîi, pline ochi cu marunţişuri, care necesită la preluare, adeseori, intervenţii de specialitate cu TNT, cu Wola sau Raba de 16 tone. În schimb, domnii impresari, ca nişte adevărate “gulere albe” ale posesorilor de bancomate personalizate, preferă modelele de toamnă, uşoare, tip “soft & dry”. Acestea se alimentează înainte de perioada transferurilor din intersezon, au culori vii şi se şterpelesc cu pixul sau stiloul, dintr-un condei. Ultima realizare, cea care a făcut furori pe piaţa bancomatelor cu fotbalişti, este produsă sub licenţa ”Go-dica”, made in Ghencea. Prin spate se bagă, la pachet, un Goian plus un Dică şi, la primul ‘clic’, se pot scoate până la 2 milioane de dolari. Mai greu e de numărat decât de apăsat pe buton…

Pe televiziunea poporului se derulează o nouă reconstituire de groază…O gaşcă de puşti teribilişti au pus ochii pe un bancomat, model vechi, prins în peretele unei sucursale bancare din zonă. Dotarea este cum scrie la carte sau, mă rog, la scenariu. Au şi picamere, unul dintre ei vine cu basculanta lui taică-su, împrumutată de la canal si uitată în faţa blocului….O linişte apăsătoare însoţeşte decupajul…Micile scursori ale societăţii bolnave îşi pregătesc sculele în linişte. A venit rândul truselor de şperacluri, a fesurilor negre şi a mănuşilor din latex…Deodată, se aude un răcnet, parcă ireal…Banda de infractori bancari îngheaţă in corpore. “Creierul” loviturii ţipă ca apucat de streche :”Maaamă, te omor cu ciocanul de şniţeleee….Mi-ai cusut găurile de la fes !!!”. Se bagă, deşi nu era cazul, reclama cu “Dormiţi linistiţi, FNI-ul vă veghează…”

Nici sexul nu mai e ce-a fost

Germanul Ekkart Arbeit era în anii ’80 antrenorul lotului feminin de atletism al RDG. Se pare că rezultatele extraordinare ale atletelor est-germane, din acea perioadă, sunt legate şi de substanţele dopante care se administrau acestora, cu voia sau fără voia lor. Este notoriu cazul atletei Heidi Krieger, care a lucrat cu Arbeit, şi care şi-a acuzat antrenorul că i-ar fi dat steroizi anabolizanţi înaintea unor competiţii importante. Heidi a fost nevoită, după încheierea carierei sportive, să îşi facă o operaţie de schimbare de sex, trăind tot restul vieţii ca bărbat…

Scandalul a început imediat după gongul final al Campionatelor Mondiale de Atletism, de la Berlin, duminica trecută. În centrul atenţiei este, de această dată, sportiva medaliată cu aur la 800 de metri, sud-africana Caster Semenya. În urma referirilor din presă, IAAF (forul mondial în atletism) s-a autosesizat şi a demarat o anchetă. Unii jurnalişti sportivi vorbesc despre apariţia în stafful tehnic al echipei Africii de Sud a aceluiaşi “doctor” Arbeit. În plus, nivelul de testosteron (hormon masculin) al atletei, în probele prelevate înaintea competiţiei, este de trei ori mai mare decât cel normal în cazul unei doamne sau domnişoare, respectabile sau nu, din America sau Thailanda, care poartă fuste pe crinolină sau banalii jeans.

Ceea ce nu ne spune IAAF este cum vor reuşi să pună ştampila de “BĂRBAT”, “FEMEIE” ori, mai rău: “JUMATE-JUMATE” (şi una, şi altul), mai ales că această persoană (să-i zicem aşa, să nu ne încurcăm) nu doreşte să se supună unei analize specifice, la mintea cocoşului, pentru determinarea sexului. Imediat, gazetarii de sport s-au grăbit să sară în ajutorul forului mondial. Au propus să se infiinţeze şi întreceri pentru hermafrodiţi, caz în care Caster Semenya ar putea alerga de una/unul singură/singur. Unii, mai hâtri, au recomandat urmărirea acesteia de către detectivi specializaţi în părăsiri de domiciliu. Se vor face teste de îndemânare, se vor analiza obiceiurile culinare, artistice, mersul pe jos şi statul pe scaun, îmbrăcămintea, încălţămintea, culorile preferate, dacă scuipă sau nu pe stradă, dacă se uită după fete/baieţi în metrou şi, nu în ultimul rând, se vor face fotografii din faţă şi spate, la rezoluţie maximă. Să nu credeţi, însă, că va fi uşor. Poze i s-au mai făcut. Cu toate acestea, ele nu relevă mare lucru. Sau, dimpotrivă, arată că are de toate. Gusturile nu se discută.

P.S. Îmi cer scuze, în avans, domnului Caster, nu aş fi dorit să o ştiu lezată (oups !) de ceva, dar trăim vremuri tulburi, nimic nu mai e ce-a fost, cu siguranţă…