Talente filipineze

În comparaţie cu “Naomi din Filipine”, “Naomi din România” este o mare divă şi vreau să-i transmit respectele mele.

Vă doresc coşmaruri filipineze fericite!

Dacă nu ne dai un LIKE, TE JOCI CU FILIPINEZUL TOT ANUL! !

De după Înviere

Ca tot omul în noaptea de Înviere am fost la Biserică pentru a procura lumină. Nu am auzit foarte bine slujba deoarece mi-era dificil să mă concentrez între spartul seminţelor, urletele copiilor, bârfele de la bloc, claxoanele taxiurilor şi comentariile pe text ale bătrânelelor.

Nu mă aşteptam să Citește mai departe →

Vine-vine primăvara

Ne bucurăm cu toţii de razele de soare care ne mîngîie căpşoarele degerate. Uităm mănuşile acasă, căutăm prin şifoniere după gecile subţiri şi eşarfele colorate şi ne pregătim să întâmpinăm noul anotimp.

Câtă, dar câtă fericire. Plin de metafore şi de floricele pe cîmpii primăvara este un anotimp care mă dezorientează de fiecare dată. Nu, ştiu ce se petrece, nu vă faceţi griji: renaşte natura, ies buricele la vedere, vin 1 şi 8 martie, apar decapotabilele. Ce mă dezorientează este că nu ştiu niciodată cum să mă îmbrac. În perioada asta moda o ia razna. Şi nu te miri dacă vezi în autobuz o domnişoară în sandale lîngă una care poartă cizme îmblănite. Fiecare după cum suportă frigul. În perioada asta apar fustele minijup, pantalonii scurţi cu dresuri subţiri, gecuţele până în talie care se bat cu gecile imense de fîş şi pantalonii groşi.

Nu ştii niciodată cine are dreptate. În orice caz, pe lîngă astenie, primavara aduce şi o sumedenie de surprize vestimentare. Vor apărea culorile dragi mie: verde fosforescent, oranj ţipător şi roz bonbon, în combinaţie desigur. Şi şunculiţele cu brobonele înfrigurate de piele de găină. Vor apărea vecinii insomniaci care vor sparge seminţele la colţ şi pasionaţii de manele care vor dănţui la hotelul de vis-a-vis până în zori, doar e cald şi pot sparge şi banii de taxi pe lăutari. De sub zăpada topită vor ieşi la iveală: jegul şi mizeria animalelor de companie care se vor bate cu firicelele proaspete de iarbă şi pe lîngă mirosul de verde, desigur de vom împrospăta în fiece dimineaţă cu aromă de rahaţi. Vine-vine primăvara, deci.

Mi-e frică de țurțuri…

Mi-e frică de țurțuri

țurțuri

Mersul pe jos e sănătos!

Total de acord, dar numai la temperaturi peste zero grade. Azi am îngheţat. În staţie şi apoi mergînd pe jos într-o grabă nebună. Pe lângă gheaţa tentantă care-mi făcea cu ochiul sticlos şi mă invita la piruete, tot drumul spre facultate am evitat ţurţurii mutanţi care se zăreau din jgeaburile caselor. Mi-e frică de ţurţuri, rău de tot. Am mers pe stradă valsînd galeş printre maşini.
Mai bine călcată de o maşină fără roţi de iarnă, decât cu un ţurţure în cap. E o imagine oripilantă.

Şi totuşi, dacă-mi cade un ţurţure în cap pe cine dă mama în judecată pentru incident?
Troleele nu merg. Îngheţ mereu în staţie. Tramvaiele merg greu. Sunt pline şi urît mirositoare. Pe drum sunt ţurţuri şi pâlcuri de gheaţă lucioasă şi afară e ger de se sleieşte aerul.

De ce nu se închid toate instituţiile? Măcar până scăpăm de cele minus un miliard de grade, măcar până ies din hibernare nenii care conduc troleele.
DACĂ VREI SĂ PUPI UN ȚURȚURE NOROCOS, STRÂNGE-L ÎN BRAȚE CU UN LIKE!

Previziuni 2010

În primul şi-n primul rând vă urez “La mulţi ani!” … şi cam atât. Restul zicerilor de bine se subînţeleg. Bănuiesc că aţi primit o mie de “mass messages” cu urări (companiile de telefonie mobilă dănţuie şi astăzi de fericire), unele hazlii, altele vechi şi prăfuite, altele care se repetau şi tot aşa. Eu nu am răspuns la niciunul. Da ştiu, sunt un om de nimic. Pentru asta o să am 15 ani de ghinion şi-o să-mi pierd strălucirea părului. Ei, aş!

De fapt, voiam să vă întreb ce previziuni aveţi pentru noul an?

Eu am renunţat la lista cu dorinţe şi am tăcut mâlc la ceasul dintre ani. Am zis s-o iau invers. Dacă în anii anteriori am avut tot ce se putea pune pe mine (migdale, bani, lenjerie roşie, vâsc etc), lista cu dorinţe, pumnii strânşi şi multă încredere în viitor, anul ăsta nu am spus nimic, dar nimic! M-am uitat în miez de noapte la o lună plină superbă şi la artificii, apoi m-am pupat cu oamenii dragi şi cam atât… back to party.

Am tot spus c-o să fie un an de pomină plin de evenimente frumoase şi fericite, fără decese stupide, fără certuri şi despărţiri fără elementele lui 2009. O mare de optimism a pus stăpânire pe căpşorul meu.

Am zis că trece criza, creşte economia, super turism ce-o să avem, scad impozitele, se ieftinesc ţigările, dispare cancerul, ne relaxăm cu toţii, plecăm în Dubai să vedem noua clădire interminabilă, mergem în fiece week-end la munte sau la mare, o dăm din chef în chef şi nu se termină banii şi tot aşa… ţărişoara asta o să meargă strună.

Bucureştiul o să arate mai ceva ca Parisul şi Viena la un loc, oamenii vor deveni brusc simţiţi, iubitori de natură, spălaţi, respectuoşi şi toate clădirile superbe şi în paragină vor fi consolidate. Adio câini vagabonzi şi adio cerşetori, adio trafic infernal şi adio priviri încruntate. 2010 e anul schimbării!!!

Nu-mi luaţi în nume de rău elanul. Dar tot zic că până în 2012, când cică ne zicem pa şi pusi, vom reuşi să ne schimbăm suficient de mult încât cine-a plănuit eradicarea planetei să se răzgândească numai şi numai de focul nostru.

Ar fi ceva, nu?

Revoluţie de Crăciun

De câteva zile la televizor se difuzează fel de fel de documentare şi emisiuni despre revoluţia de acum douăzeci de ani. Timişoara a codus paşii noştri către revoluţie, către libertate. Mii de tineri curajoşi au ieşit în stradă în bătaia gloanţelor, în şinele tancurilor, în frig.

Nu vreau să întreb pentru ce. Merităm noi asta? Unde s-a ajuns? De ce? Cine l-a ucis pe Ceauşescu? Nu mai bine trebuia să aibă un proces drept? E karma care ne asupreşte pentru că am ucis de Crăciun? Plăteşte cineva vieţile curmate?

Nu întreb nimic pentru că în 1989 aveam numai patru ani jumate şi-mi amintesc frânturi cu mama care se uita speriată la televizor şi se ruga să vină tata viu acasă. Nu ştiu cum era atunci. Unii spun că era binişor dacă îţi vedeai de treaba ta, dar majoritatea spune că era un iad.

Îmi amintesc cozile la lapte când mă punea mama să ţin rând în timp ce ea făcea celelalte cumpărături. Nu de puţine ori am ajuns în faţă şi s-a terminat. Şi cozile la pâine. Mergeam pe acelaşi sistem, dar atunci puteam cumpăra şi jumătate de pâine. Îmi amintesc emisiunile de pe tvr care începeau cu poza lui Ceauşescu şi cu un imn şi abia apoi cu desenele. Şi îmi amintesc că am zis o poezie în calitate de şoim.

În rest, nimic. De aceea nu pot înţelege prea multe. Nu pot decât regreta că în fiecare an sărbătorile noastre sunt umbrite de asemenea amintiri, că unele familii numără încă un an scurs fără copil, nepot, frate, soţ sau soţie, că avem o mulţime de probleme de la cele financiare până la cele de sănătate care se pun de-a curmezişul sentimentelor de Crăciun ca un nod în gât.

Acum nu-mi rămâne decât să mă întreb dacă aş fi avut 17 ani aş fi avut curajul să ies la Inter şi să mor alături de oamenii însetaţi de libertate?

În ciuda anului cu criză, în ciuda tristelor amintiri de acum 20 de ani, în ciuda prezentului nu tocmai favorabil, în ciuda frigului şi a zăpezii, în ciuda sărăciei eu vreau să vă urez un Crăciun cât mai fericit cu putinţă şi nu uitaţi să credeţi că lucrurile se vor schimba în bine. Dacă noi, cei de azi, am crede măcar pe jumătate cât au crezut cei ieşiţi în stradă acum 20 de ani, sunt sigură că vom avea un viitor mai bun.

Sărăbători fericite, dragilor!

Că tot e la modă

De câteva zile urechile mele aud şi ochii mei citesc numai şi numai despre campanie şi partide. Dacă mai moare cineva de gripa asta porcină, mai-mai că zic Slava Cerului, altminteri dorm şi mă trezesc cu aceleaşi figuri pe retină.

Am uitat să-mi verific şi numerele la loto cu debandada asta.

Partea proastă este că după derularea unor campanii grandioase, inimaginabil de egoiste şi machiavelice, după chemarea la urne de două ori, după coaliţii şi declaraţii şi după exit polluri şi numărare eu sunt extrem de derutată. Parcă sunt în mijlocul unei tornade care m-a luat pe sus şi mă plimbă de colo-colo.

Când să mă dumiresc şi să zic că-i gata şi că avem preşedinte nou hop că nu-i aşa că de fapt lucrurile s-au schimbat (sau nu). Acum sunt şi eu ca Toma Necredinciosul, orice-mi zici nu mai cred, ba chiar tind să iau inversul afirmaţiilor sau să mă gândesc la fluturi şi flori pe câmpii.

Eu nici până la ora actuală nu ştiu cine e adevăratul preşedinte şi ştiţi ceva? Nici nu-mi mai pasă.

Am dat pe un post tv muzical şi ascult Rihanna şi refuz să aflu. Mi-am astupat urechile ca să nu mai aud frazele manipulatorii şi prosteşti, mi-am acoperit ochii să nu mai văd mimici false şi îmi închid şi gura (aici se aplică – mă leg de degete) să nu mai zic (scriu) nimic.

Silentio stampa şi pun pariu că sănătatea mea mintală se va conserva ani buni de-acum înainte.

Nu vreau pensie la 63 de ani!

În ultima vreme îmi vâjâie capul şi nu e de la vântul tăios de noiembrie, ci de la ştirile care mă sufocă zi de zi. Campaniile electorale au împânzit retina şi dacă trec de frustrările cetăţeanului nemulţumit pot chiar să mă amuz, gripa porcină isterizează populaţia şi acum o să iasă circul cu vaccinurile şi colac peste pupăză ce-ar fi dacă ne-am pensiona cu toţii la 63 de ani?

Pe sistemul egalitate frate, ce pana mea!?

Nu ştiu cine a propus şi dacă a intrat în vigoare minunata lege, dar eu m-am crizat teribil la auzul acestor mizerii. Cum să-mi impui să beneficiez de o jignitoare sumă de bani la vârsta de 63 de ani când ştii foarte sigur că foarte puţini dintre noi o apucă? Cât de pervers şi de cretin să fii să propui aşa ceva?

Mai mult de atât, nu-s de acord cu egalitatea între sexe, pentru că mă scuzi, am mai zis-o şi-o repet – e o mare tâmpenie. Nu se compară o femeie cu un bărbat, nici la capitolul rezistenţă şi nici la capitolul responsabilităţi, deci de unde s-a concluzionat că pot să îndure 75% din viaţă să muncească?

Nici bărbaţii nu ar trebui să crape la muncă. Nu apucă unul să-şi ducă nepotul la şcoală sau dacă da, va fi atât de rablagit, încât nici n-o să-l vadă şi nici n-o să-l placă (pe nepot).

Probabil au impresia că toţi au muncă de birou şi că beneficiem de transport cu limo la birou, asistentă personală, prime de stress şi prime de bun mincinos, dar mai ales că toţi ne permitem concedii peste hotare care să ne revigoreze complet pentru încă un an minunat pe baricade.

Sunt chiar foarte supărată pentru că nu suport nesimţirea. Pe lângă toate nedreptăţile pe care le trăim la minut asta e una dintre cele mai jignitoare. Mai bine ne transformăm într-un popor de nomazi şi trăim superbine pe alte meleaguri.

Străinii Capitalei

De când s-a renovat cât de cât centrul vechi al Bucureştiului îmi fac veacul pe acolo. Îmi plac la nebunie terasele care își dau pături pentru că aşa era în Praga. Asta nu mă face să mă simt ca acolo, dar mă face să mă gândesc că ne civilizăm.
Chiar dacă s-au deschis multe terase şi s-au pavat străzile încă miroase a urină şi răhăţei şi încă trebuie să ocolim micii puradei care-şi fac şi ei veacul în centru.

Ăsta e un mic intermezzo că nu pot să mă abţin, ce vreau eu să punctez este că nu înţeleg ce-i cu atâţia străini? Unde întorc capul aud câte unul care se minunează de chestii sau pur şi simplu îşi vede de viaţa lui.
Îi văd cu aparatele de gât, cu ochii pe clădiri (doar să se plimbe-n cerc că nu-i mare lucru de văzut) sau bând bere la terase şi mă întreb sincer ce caută în Bucureşti?

Ieftin nu e, frumos nu e, atracţii turistice n-avem şi femeile frumoase au plecat majoritatea-n Italia.
Ce vor? Ce caută?
Or fi în trecere, or fi venit la studii, or fi cu afaceri? Şi ăia tinerei?

Am văzut un grup de francezi care erau fericiți aşa cu totul. Discutau cu toţii şi erau gălăgioşi şi râdeau şi eu mă uitam cu ochii mari nevinovaţi (nu ştiu franceza) şi încercam să dibuiesc de ce-or fi aşa veseli.
Pe de-o parte mă bucură.
Pe de alta mă gândesc dacă e meritul Ministrului Udrea? Pe alta mă gândesc că sunt şi ei curioşi să vadă de unde provind d’alde ăştia care apar la tv că fac tâmpenii. Sau să vadă curajoşii din noi de când cu Horia Creţan. Sau pur şi simplu au nimerit aiurea.
Pe de alta mi-e ruşine că nu avem ce să le dăm, noi, bucureştenii. Poate harta spre Sibiu sau Cluj.
În fine.

În încheiere… am văzut o secvenţă din serialul ăla cu State. Am vrut să mă arunc de la etajul patru de ruşine, dar îmi iubesc viaţa. Înainte ca vreun post tv să mai facă un asemenea film şi înainte să iasă peste hotare propun să supunem la vot. Eu mă opun fără drept de apel.

Oamenii buni din București

Mă tot gândeam zilele astea la ura mea faţă de societatea în care trăiesc, la dezgustul pe care-l resimt atunci când ies pe stradă, la toate lucrurile negative pe care le trăim şi pe care nu le putem controla.

Mă gândeam că nu există nimeni bun, nimeni onest, nimeni „de treabă” şi că fiecare s-a născut să-şi urmărească propriul interes şi să-şi satisfacă propriile nevoi. Idealismul meu s-a frânt odată cu realizarea că dacă „vrei să schimbi ceva tre’ să începi cu tine”, e vrăjeală pură şi mai degrabă mă alătur celor care susţin proverbul “cu o floare nu se face primăvară”.

Ei bine, şi tot gândindu-mă, mi-am amintit de câteva momente în care m-am bucurat că trăiesc aici, în oraşul ăsta, lângă oamenii ăştia.

Eram o dată în farmacie şi stăteam la coadă. O doamnă avea nişte folii de pastile în mână, află preţul şi pleacă tristă. Era o sumă destul de mică, 6 lei sau ceva de genul. O domnişoară o întreabă pe farmacistă cât costă, le cumpără şi aleargă după doamna respectivă să i le dea.

Într-o iarnă acum câţiva ani stăteam înfofolită în staţie pe la Baba Novac blestemând RATB-ul şi pe mă-sa şi pe ta-su. În jurul meu nişte puradei despuiaţi şi leşinaţi de foame dădeau târcoale poate-poate capătă ceva.
Şi au căpătat! Cineva le-a dat căciula din cap şi fularul de la gât şi le-a mai cumpărat şi ceva de mâncare. Persoana a plecat cu următorul troleu, dar în urma ei acei puradei se lăudau că au reuşit s-o prostească.

Eram la un supermarket din zonă şi stăteam la rând. O femeie în faţă nu avea un leu să-şi plătească cele luate. Casiera a zis că nu poate s-o lase şi să dea ceva înapoi. O tipă din faţă îi întinde un leu şi zâmbeşte.
Am văzut mai demult o persoană celebră de la noi care a vorbit cu o bătrânică ce stătea în faţa bisericii. Pesemne se cunoşteau. Apoi celebritatea a scos o hârtie de 50 de lei şi i-a întins-o zâmbind.
Şi pe lângă treaba cu dăruitul pur şi simplu sau ajutarea unui om la anaghie (mă refer la partea materială) există şi oameni buni care te fac să zâmbeşti pe stradă, care sunt dispuşi să se oprescă din drumul lor pentru a-ţi oferi o vorbă bună, care se aşază lângă tine pe bordura primitoare şi îţi şterg lacrimile sau care-ţi oferă locul în metrou pentru că te aud că te plângi de durere de picioare.

Şi pentru că oamenii ăştia există şi trăiesc lângă noi eu nu-mi pierd speranţa.