Cam de la Hitler încoace societatea luptă tot mai activ împotriva xenofobiei. S-a mers până într-acolo încât s-a inventat conceptul de “corectitudine politică” pentru a ilustra eforturile depuse pentru ca toţi să fim egali.
Corectitudinea socială şi politică merge, sigur, dincolo de rasă. Merge până la dizabilităţi, aspect fizicul sau capacităţile intelectuale ale unei persoane. Astfel, dacă o persoană este oarbă (adică NU vede), nu va fi voie să-i spunem orb, ci musai nevăzător. În engleză termenii sunt mult mai savuroşi. Unii chiar hilari.
Intorcându-ne la xenofobie, noi, românii, ne confruntăm din străvechi timpuri cu ura faţă de cetăţenii romi. Atenţie, am fost corectă politic şi nu am spus ţigani. Activiştii anti-xenofobie vor condamna imediat o mamă care-i spune copilului “fii cuminte că te ia ţiganu’ cu sacu’ “, “te dau la ţigani”, “umbli ca ţiganu’ cu cortul” etc. Sunt blamate în general orice comparaţii care ar dezavantaja imediat etnia romă.
Dar ce ne facem când ei înşişi îşi recunosc limitele şi caracteristicile naţiei? Ce te faci când auzi chiar o persoană de etnie romă care, în discuţie pentru aranjarea sălii pentru nunta de sute de persoane, specifică ferm: “să fie ceva elegant, că nu facem ţigănie”?
Sigur, e mult mai uşor să luptăm cu o problemă numai la nivel declarativ. Ne absolvă oarecum de orice acţiuni concrete. Nu e nevoie să găsim soluţii clare şi sigure pentru integrarea romilor în toate ramurile economice, în muncă, în şcoli, să introducem obligativitatea celor 8 clase şi să-i controlăm ferm, să implementăm programe de educare, socializare, comunicare, igienizare sau ce s-o mai putea implementa. Pentru asta nu sunt bani. Cuvintele sunt gratis.
Până unde vom merge încercând să integrăm romii numai prin cuvinte, lăsând la o parte tot ce putem face în mod real pentru a combate discriminarea şi pentru a-i ajuta?
Sursa: diseara.ro
Sursa comentarii: diseara.ro
Telefonul, stăpânul nostru
Cică nomofobia (no mobile phobia) ar fi caracterizată prin stresul provocat de lipsa telefonului mobil. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sufăr taman de boala reversă: mobile phobia, sau “mofobia”, dacă ar fi să preluăm acelaşi model de traducere. Numai când îl aud că sună îmi vine să mă fac mică, mică şi să mă ascund, să nu mai răspund. Dacă rămân fără baterie un week-end întreg şi nu am un încărcător la mine sunt cea mai fericită. Ba, mai mult, nici nu pot vorbi la telefon decât la urechea stângă. La dreapta pot spune că nu aud.
Când cineva vrea să mă contacteze telefonic mi se aprind beculeţele de protecţie. Pentru că în ultima vreme am devenit atât de ancorată în tot ceea ce înseamnă comunicare în spatele unui ecran încât cu greu mă pot desprinde pentru a socializa telefonic cu oameni noi.
Fără a fi o persoană timidă (am predat 3 ani la studenţi cu vârste chiar mai mari decât a mea şi la nişte zgâtii de liceu de pomină), orice discuţie telefonică de afaceri îmi provoacă mai nou diverse temeri: nu mă pot concentra la ce spune interlocutorul, am vocea piţigăiată, nu-mi găsesc cuvintele etc. Tot pe acest principiu evit să răspund la numere pe care nu le cunosc.
Ştiu, e o mare prostie. Ar putea fi un străin care să mă anunţe că o persoană dragă a leşinat pe stradă. Şi, totuşi, dacă nu ştiu că urmează să primesc un telefon, răspund numai la cei de prin agendă. Pentru că m-am obişnuit să discut în scris, prin Internet, unde sunt o prezenţă activă şi imediată.
Similar, zilele trecute primesc un telefon cu număr de străinătate. Pentru o colaborare în traduceri. Am încercat să scurtez convorbirea la strictul necesar, rugând să primesc materialul pe e-mail pentru a-l studia, neputând procesa toate informaţiile auzindu-le numai.
Revenind la pericolul pe care îl reprezintă o fobie, de orice fel ar fi ea, mi se pare mult mai dăunătoare dependenţa asta de forma scrisă şi protecţia pe care ţi-o conferă un monitor şi o conexiune internetică în defavoarea comunicării verbale, directe sau prin intermediul unui telefon.
