Voi tremura cu buletinul într-o mână şi ştampila în alta. Mă voi uita panicată în stânga şi dreapta mea, apoi în spate şi voi constata din nou că sunt singură singurică într-o cabină strâmtă. Nu-mi voi pune întrebarea: „dar eu cu cine votez?” pentru că ar fi un clişeu. În locul acestei dileme, voi înghiţi în sec.

Nu sunt o obişnuită a urnelor şi ştiu că nu e o mândrie. Scuza absenteismului meu nu e ignoranţa, ci o dilemă zdrobitoare care mă face să-mi sorb viaţa ca pe un pahar cu pelin. Nu am pe cine să aleg. Am încercat toate variantele, ba chiar am votat pe cineva ca să nu primească mandatul opozantul antipatic, dar nu se mai poate. Mi-a ajuns.

PNL-ul iese în faţă cu Norica Nicolai, PRM pe Corneliu Vadim Tudor şi Gigi Becali, „doi români şi patrioţi”, UDMR iese la rampă cu Laszlo Tokes, PNŢCD îl readuce în lumina reflectoarelor pe Marian Petre Miluţ, un obişnuit al rateurilor în alegeri, PDL îl pune cap de listă pe Theodor Stolojan, PSD+PC îl pune în frunte pe Adrian Severin şi Partidul Forţa Civică vine înainte cu Ştefan Iuraşcu. Trebuie să-i mai amintesc şi pe independenţii Pavel Abraham şi Elena Băsescu. Despre cea din urmă s-au spus multe, dar parcă prea puţin despre singura izbândă notabilă: a scos-o de pe liste pe Alina Mungiu Pippidi. Domnişorica preşedintelui nu poate fi numită nici de departe politician pentru că nu întruneşte două trăsături esenţiale: nu ştie să fure (ce-i drept, e şi cam tânără, deci mai are timp să înveţe) şi nu ştie să vorbească (calitate care permite unui membru de partid să aburească ochelarii şi-aşa cu lentile prea groase a electoratului năucit).

Presiunea e prea mare. Parcă noi am mai accepta încă mulţi ani să ne vorbească şi să ne hotărască vieţile nişte pierde-bani şi pierde-vreme, dar în Parlamentul European n-aş trimite pe oricine.

Aşa că, aşa cum am mai făcut de atâtea ori în situaţii tensionate, mă voi baza pe instinct. Nu vă spun cine îmi va primi ştampila, votul e secret. Sper că şi voi ţineţi la secretele bune.