Pe mine mă enervează zgomotele repetate. Şi nu mă refer aici doar la un pick-hammer care sapă de zor în asfaltul încăpăţânat, ci inclusiv la telefoanele care sună până le vine să-şi răspundă singure că atât de enervante sunt  ringtonurile pe care le-au fixat stăpânii.
La fostul job, fostul şef avea pretenţia de la noi să ne ţinem telefoanele pe silent şi când eram sunaţi trebuia să ieşim afară din birou. Pentru a nu îi deranja pe ceilalţi şi pentru a nu fi toţi gură cască şi cu urechile pâlnie la ce are sunatul de discutat cu apelantul. La început mi s-a părut aiurea şi oarecum deplasat; mai apoi am înţeles că ţine de respectul pe care ni-l datorăm unii altora.

De multe ori am de scris un text sau un email şi orice zgomot mă întrerupe şi mă face să-mi pierd ideea. Alte ori sunt concentrată la chestii importante şi când un telefon începe să sune… s-a dus naibii şi concentrarea mea.

Unii mai au prostul obicei de a lăsa soneria să îşi facă de cap până ajunge la partea care le place lor, la refren sau la instrumentaţia care le gâdilă auzul. Pe ăia îmi vine să-i bat. Dar, aşa-i când îţi pui melodia preferata ca rington.
De aia care au sonerii de genul: „Şefule, şefule… te sună,… te sună un fraier”, sau alte derivate şi variaţii pe aceeaşi temă, de aia care au o manea sau o melodie populară, de aia care merg pe stradă cu telefonul urlând, cam ca şi negrii prin ghetouri cu casetofonul pe umăr, nici n-are rost să dezvolt ideile că le ştim cu toţii prea bine.
Şi cred ca doar de respect şi de bun simţ ţine să ne setăm telefonul pe silent când suntem la birou, la restaurant sau în alte locuri publice. Dacă îl ţinem pe masă putem vedea când suntem sunaţi sau, dacă vibrează, măcar zgomotul nu e aşa nesuferit. Nu e obligată toată lumea să suporte gusturile noastre în materie de muzică.