Pisicile in Germania (hm, cum suna!) sunt, cel putin aici in oraselul in care traim noi, mai toate foarte durdulii, pufoase, ochioase, frumoase. Iti ies in cale caldute si sfaraitoare. Cand te opresti langa ele te lasa sa le mangai putin. Dar numai putin! Apoi se scutura puternic si o tulesc. Doua-trei salturi un metru mai incolo, o privire scurta inapoi spre tine sa se asigure ca nu te tii dupa ele si gata: isi continua drumul pline de ele si parca mai pufoase ca inainte. Daca le urmaresti, iutesc ritmul si fug. Nu te mai vor! Doar ti-au oferit deja portia de pisiceala pe care ti-o doreai!

M-am mutat in Germania la inceputul anului trecut si in numai cateva zile am reusit sa cunosc aproape toate pisicile din zona. Pe unele le intalnesc foarte des, aproape zilnic, pe altele le vad doar in anumite locuri pentru ca au ele traseele lor de la care nu se abat, pe altele le vad destul de rar. Stiu ca multe dintre ele sunt sterilizate, dar asta nu m-a oprit sa pandesc in unele nopti cu urechile ciulite: poate chiuie vreuna asa, in stilul acela pisicesc, a imperechere.

Timpul insa a trecut… si niciuna nu m-a trezit noaptea, mieunand! Pana saptamana trecuta… Cand le-am auzit miorlaind tarziu in noapte asa tare si lung de a rasunat probabil in tot orasul asta mic! Si s-a intamplat nu doar o data si nu doar o noapte, ci trei nopti la rand! Uau, mi-am spus razand in pat, un adevarat concert  la noi pe strada. N-as putea sa spun exact de ce, dar intamplarea m-a amuzat teribil. Cred ca in sinea mea am gandit ceva de genul “uite dom’le ca si aici pisicile miorlaie!”.

Azi dimineata devreme m-a intampinat afara o ploaie marunta si rece. Indreptandu-ma spre masina sa plec la serviciu, m-am intalnit cu un vecin – un domn de vreo 70 de ani, mereu foarte saritor, grijuliu si zambitor. Iese cateodata foarte devreme sa isi faca “plimbarea de dimineata”, fie soare fie ploaie… Un domn foarte de treaba. L-am salutat, el s-a intors imediat si mi-a zambit. Am dat sa trec mai departe, dar mi-a facut un semn. Parca dorea sa imi spuna ceva si atunci m-am oprit sa-l ascult. S-a aplecat catre mine cu o mina  ingrijorata si m-a intrebat  aproape soptind: “Spuneti-mi sincer, nu este asa ca ati auzit noptile trecute acele… acele pisici?” Mi-am stapanit un zambet care dadea sa infloreasca pe fata mea, pentru ca am vazut ca episodul nocturn cu pricina nu-l prea bucurase, si i-am spus ca da, le-am auzit. Iar dansul a continuat : “Credeti-ma, nu e bine ca se intampla asa. Nu e deloc bine. Cultura noastra sufera.” M-am suit in masina zambind. Bietele pisici! In acest sistem disciplinat si politicos, niste pisici n-au avut maniere si au facut nota discordanta!

Cateva secunde mai tarziu insa m-a strafulgerat un gand si m-am ingrijorat si eu: si daca el are dreptate? In Bucuresti ma obisnuisem cu ideea ca miorlaielile pisicilor care-si dau frau liber instinctelor e o chestie putin sacaitoare, dar haioasa. Aici, insa, sunt oameni care dezaproba asta. Si… incep sa cred ca ei au dreptate.