Avem un premier cosaş. Mişto…câte naţiuni de pe suprafaţa planetei se pot lăuda cu o asemenea realizare? Domnu’ Boc o ia mereu ardeleneşte, făcând un titlu de glorie din capacitatea sa de a tăia vitejeşte cărări prin lanuri, închipuindu-se un fel de Mihai Viteazul in viziune Coşbuciană.



Ca să parafrazez vorba poetului necunoscut, Miluţ e “Nalt în stat, mare la sfat şi viteaz cum n-a mai stat”. „Nalt” o fi el în stat, căci fizicul nu-l ajută în mod deosebit. Acesta n-ar fi tocmai un impediment. Se ştie din istorie că unul ca Ştefan cel Mare băga spaima în multă mogulime… ăsta era oare termenul? În fine… Nu prea s-au păstrat fotografii din acea perioadă. Sărmanul Joseph Nicephore Niepce încă nu se născuse încă (slavă cerului!). Dar dacă cineva l-ar fi fotografiat pe legendarul nostru domnitor la o întâlnire cu solii tătari, poate am fi observat cu surprindere faptul că, dintr-un complex de nestăpânit, micul tartor se ridica pe vârfuri pentru a face faţă în mod onorabil scunzilor păgâni asiatici. Am fi observat cu surprindere (pentru a câta oară!), că istoria se repetă.

Poate din acest motiv voievodul îşi scurta de cap inamicii: ar fi fost şi culmea ca grupurile de interese să se iţească pe deasupra coroanei.

Este evident că adesea, lipsa centimetrilor i-au motivat pe oamenii mici dar cu caractere puternice să reuşească în viaţă. Spre exemplu, Napoleon! Mare om, mare caracter! Ţinea ascuns în raniţă bastonul de mareşal şi l-a scos de acolo numai când a ajuns împărat. Cui îi trebuie baston cînd are sceptru?

Boc nu va ajunge niciodată împărat. Nici domnitor, nici rege, nici shogun ori cancelar… Nici măcar preşedinte. Coloana lui vertebrală şi vârfurile degeţelelor sale inferioare se înmoaie brusc în prezenţa unui anume căpitan, deşi în restul timpului guriţa lui turuie ca o moară hodorogită, “editând perfect câteva fraze, în timp ce unii dintre noi spunem numai câteva cuvinte”. Mare păcat că frazele acelea nu sunt cele potrivite. Una dintre ele ar fi: “Îmi dau demisia deoarece nu sunt capabil să scot ţara din criză pentru că sunt un incompetent bun de nimic şi mă întorc la coasă urmându-mi vocaţia de o viaţă”. Dacă dl Boc va spune aceasta frază fără să respire, în maxim trei secunde, pun pariu că orice companie de publicitate se va bate pentru serviciile lui. Reclamele pentru medicamente au nevoie de oameni capabili.

Lăsând caterinca la o parte, mi-aş permite o mică analiză a pasiunii dlui premier pentru utilul obiect numit coasă. Îmi amintesc faptul că odată, de mult, în tinereţea mea zbuciumată (acum vreo cinci ani, adică), vorbeam pe tema cositului cu un vechi coleg. Omul era foarte încântat atunci când vara, prin lunile de vacanţă, se ducea la ţară şi cu avânt dobora la pământ milioane de fire de iarbă, pentru a le înălţa mai apoi cu furca în căpiţe. Adora mirosul de iarbă proaspăt tăiată, iubea fâşâitul lamei arcuite în vegetaţia deasă, se simţea înălţat de oboseala ce îi cuprindea trupul! Cel mai mult, însă, iubea modul în care această activitate îi punea la muncă muşchii. Mişcarea specifică îi dădea imbold. Eleganţa posturii în sine îl făcea să se simtă bărbat. Absorbea forţa obiectului care i se scurgea prin antebraţe, în umeri, în omoplaţi, în şale… Coasa devenea un obiect magic, un fetiş primitiv care îl masculiniza pe cel ce o folosea, oferindu-i puteri semi-demiurgice…

Marea pasiune a dlui premier pentru coasă îmi aminteşte de acea discuţie pasională. Mi se pare trist, totuşi, că Boc se simte bărbat adevărat numai cu coasa în mâini, în restul timpului fiind stăpânit de un intens sentiment de inferioritate. Şi acesta este premierul României? Cel ce va scoate ţara din criză? Poate dacă România ar fi toată numai un câmp cu iarbă grasă şi înaltă, dl Boc ar fi omul potrivit. Dar aşa…