Ultraşii! O specie de antropoidă încă nedesprinsă din regnul animal. Hau-hau-hau! Circula o vorbă lansată de un realizator tv conform căreia, aceşti simieni s-ar încadra în familia gibonilor… Mare greşeală. Gibonul e o fiinţa simpatică, la fel şi gorila. Dacă m-aş strădui cu adevărat să le găsesc o asemănare printre rudele noastre patrupede aş putea să îi asemuiesc (nu citiţi fără „ase”, deşi cuvântul rezultat intră adesea în vocabularul lor curent) cu cimpanzeii ori macacii. Macac…Din nou insist, nu schimbaţi litere!

Mereu mi s-a părut că fascinaţia pentru fotbal este absolut stupidă, avându-şi originea în spiritul de turmă. Jocurile cu mingea pot fi şi palpitante, însă în acest caz e exclus… Uite, dacă aş fi fost mayaş iar echipa pierzătoare ar fi sfârşit hăcuită în vârful piramidei, atunci da frate!!!! Cu siguranţă aş fi urmărit meciurile cu sufletul la gură, aş fi pariat cu entuziasm pe diverse echipe şi poate aş fi lăcrimat la vederea trupurilor rostogolite pe treptele altarelor de sacrificiu! Şi, mai mult ca sigur, jucătorii şi-ar fi dat silinţa să nu dezamăgească nici publicul, nici zeii şi nici familiile care le-ar fi simţit lipsa.

Ei bine, nu sunt mayaş, iar fotbalul nu e cel practicat de precolumbieni. Jucătorii, cel puţin cei din România, sunt slab motivaţi. Abia îşi târâie jambierele pe gazonul rărit de crampoane al maidanelor ce ţin loc de stadioane. Băşica abia se rostogoleşte de la unul la altul, năvodul porţii legănându-se în bătaia vântului. Portarii aproape joaca şeptic cu rezervele, şi ar pune-o şi de un lapte gros dacă n-ar exista riscul vreunei mingi rătăcite.

Poate exagerez, dar asta e imaginea mea despre acest fotbal autohton, plin de blaturi şi înţelegeri pe sub masă. În mare, descrierea e corectă. Tocmai de aceea nu înţeleg motivele pentru care numeroşi concetăţeni dau dovadă de atâta zel admirativ faţă de această semi-activitate.
Nu am nici o problemă cu oamenii care privesc meciurile liniştiţi, fie acasă fie pe stadion, care îşi aclamă în urale şi sloganuri echipele preferate, care flutura steaguri şi scutură banere. Pot înţelege pasiunea pentru o echipă, ataşamentul faţă de un prestigiu, ş.a.m.d. Repulsia mi-o trezesc cei care fac dovada unui comportament violent.



Îl mai ţineţi minte pe „Tweety”? Nu canarul animat la care privim cu masochism. Nu! „Tuiti” -ca să pronunţăm într-un mod mai mioritic- e acel gagiu care, cică, ieşise cu câinele la plimbare şi din greşeală l-a pălit pe un cameraman de la TVR peste picioare. Bun băiat! Stelist la origine, probabil îşi căuta „câinele roşu” prin mulţimea de „ghencişti”.

Apropos de „câini roşii” (Hau-Hau-Hau!). Ultimii retaradaţi demni de dispreţ care s-au manifestat într-un mod reprobabil pe stadion sunt cei care se reunesc în haită sub numele de „dinamovişti”. Sunt curios de ce s-au luat la bătaie. Îşi ajutau cumva echipa? E un fel de rugby generalizat sau ceva? Nici gând! Imbecilii s-au bătut, meciul a fost suspendat, iar echipa lor „de suflet” o să şi-o ia „big time, pig time” de la forurile europene.

În final, mă simt nevoit să constat cu scârbă că o mizerie comisă de guvern, o hoţie ori o încălcare a drepturilor omului nu ar scoate atâţia oameni în stradă precum o ipotetică victorie a echipei naţionale. Cât de ruşinos, şi totuşi cât de real. Hau-hau-hau!