De ce scriu despre asta în miezul lui septembrie? Deoarece îmi pare că o bună parte din atitudinea noastră din ultimii 20 de ani a fost influenţată în mod decisiv de această dramă post-decembristă. Iar noi, oamenii în general, avem tendinţa de a uita.

Ce s-a întâmplat atunci? Sunt multe de spus, şi totuşi puţine. Pe scurt, lucrurile s-au întâmplat cam aşa:

Învâlvătaţi de principiile revoluţionare, motivaţi de victoria nesperată dobândită cu numai jumătate de an înainte, idealiştii bucureşteni au hotărât să îşi impună voinţa în faţa „oamenilor de bine, numiţi şi neo-comunişti, şi fără de ruşine”. Celebrul „punct 8” de la Timişoara era pe buzele tuturor, iar corturile întinse în Piaţa Revoluţiei filtrau printre aripile lor versuri militante şi acorduri de chitară.

„Noi nu vrem neo-comunism, nici neo-libertate

Democraţii originale şi nici minciuni sfruntate!”

Aceşti „huligani”  – „lumpeni”, după cum avea să îi numească mai târziu onorabilul academician Răzvan Theodorescu -, aveau o viziune atât de romantică şi diafană asupra noii Românii, încât îşi imaginau că le vor putea întoarce boii din drum noii şlehte securiste care acaparase conducerea statului. Părea o adevărată „Cruciadă a Copiilor”, o luptă între puritatea idealurilor decembriste şi machiavelismul prost înţeles al avizilor de bani şi putere.

Astăzi ne e greu să ne imaginăm cum s-a întâmplat ca o grămadă de „hipioţi” înarmaţi cu chitări să poată crea o reacţie atât de violentă din partea autorităţilor. Din păcate, nici nu te poţi aştepta la altceva de la nomenclatura comunistă?

Mereu l-am considerat pe Ion Iliescu un maniac al puterii. Oricine ar putea râde la amintirea acelei prime vizite a Regelui Mihai I, când autorităţile nu l-au lăsat pe bătrânul ex-suveran să depşească măcar pragul aeroportului. Nu s-ar putea spune că Regele ar fi păşit pe pământ Românesc. Cine a văzut „Terminalul” cu Tom Hanks ştie la ce mă refer… Probabil, preşedintele Ilici era înfricoşat că mişcările populare anarhice îl vor dărâma şi vor pune în loc un monarh.

Unii spun că ar fi fost speriat de ideea de a pierde puterea. Alţii cred că apelul său la ajutorul minerilor ar fi fost efectuat în urma unei analize reci şi pragmatice.

Cert este faptul că, prin învrăjbirea unei categorii sociale împotriva alteia, tovarăşul Ion Iliescu a pus-o de un mic război civil după ce, în prealabil, asmuţise jandarmeria peste „golani”. Incendierea autobuzelor a fost o altă idee strălucită, învăţată mai mult ca sigur, la Moscova. Şcoala pare aceeaşi, mai ales dacă ne permitem o comparaţie între evenimentele recente din Republica Moldova şi cele petrecute în Bucureştiul anului ’90. Când nu ai o manifestaţie violentă, e mai mult decât indicat să apelezi la o diversiune specifică. Cum altfel îţi poţi ţine spatele asigurat la numărarea capetelor sparte şi arestărilor brutale? Doar avea o revoluţie în C.V., când celebrii terorişti au isterizat o ţară întreagă.

Iar cu acea ocazie a scuturat puţin şi opoziţia de dreapta. Droguri, valută, arme, tot ce cu gândul nu gândeai a fost găsit în sediile partidelor istorice.

Iată cum, prin această sumă de diversiuni atât de bătătoare la ochi, tovarăşul Iliescu, îşi dădea pe faţă educaţia bolşevică. Ce era cu atâta libertate în ţara asta, tovarăşi?!? Cum îşi permit aceşti golani nespălaţi să pună măcar în discuţie părăsirea cârmei prospăt câştigate cu lacrimi şi sânge? Desigur, nu ale lui, dar orişicât! Cu atât mai mult! Pentru ce atâtea uneltiri? Pentru ce atâtea maşinaţiuni? Pentru ce atâta mascaradă electorală?!?

Care a fost rezultatul? Un popor recăzut în hibernare. „Eu cred că suntem un popor vegetal!” scria Ana Blandiana şi bine mai zicea. Ne mai mirăm când copiii traumatizaţi ajung introvertiţi, mereu dispuşi la victimizare şi mai ales auto-victimizare? Aşa e şi cu popoarele: spaima se cuibăreşte în suflet, nu mai poţi spune „nu”, nu mai poţi să militezi pentru dreptul tău. Vei trăi mereu cu spaima unei noi mineriade în care să cazi victimă îndrăznelii de a cere ceea ce tu crezi că e corect.

Acest popor a avut şansa sa la mândrie. La autodeterminare. La un destin puţin altfel.

Cât despre tovarăşul Iliescu, nu pot decât să îl citez pe dl. Neagu Djuvara. Eu cred că „omul ăsta nu trebuie să moară în patul lui”! De ce? Pentru că asta ar trebui să fie soarta unui ucigaş, mai precis, ucigaşul sufletului unui întreg popor.

P.S.- Am fost revoltat de poziţia adoptată de Cristian Tudor Popescu cu privire la această chestiune. Tentativa dumnealui de a distrage atenţia opiniei publice de la responsabilitatea tovarăşului Ilici şi de o plasa către frustrările şi ignoranţa troglodiţilor de mineri, nu poate decât să mă nemulţumească. În umila mea opinie, mâna criminalului e mai vinovată decât arma ucigaşă. Dar, în fine, poate că mintea mea puerilă nu poate cuprinde subtilităţile unui eveniment istoric atât de complex.