Dacă încerci să îi explici cuiva câte similarităţi există între comportamentul uman şi cel animal îţi va spune că acest lucru e o prostie. Poţi încerca să îl convingi şi poate chiar vei reuşi să îl impresionezi povestindu-i despre modul în care se împacă cimpanzeii (întinzându-şi membrele superioare), despre faptul că aceştia folosesc unelte primitive, despre atitudinea prietenoasă şi plină de inteligenţă a delfinilor, despre devoţiunea câinelui care îşi jeleşte stăpânul etc, etc. În general, trezesc interes acele laturi creative şi emotive ale fiinţelor lipsite de conştiinţă –deşi multe dintre ele sunt interpretate în mod subiectiv şi părtinitor. Însă, din punctul în care aduci în discuţie elementele negative care corespund celor două categorii biologice, ţi se ridică în faţă un zid de nestrăbătut. Gata! Din acel moment i s-a pus pata! Omul e un minunat, o creatura creata de Dumnezeu după chipul şi asemănarea acestuia.

Mereu m-a nedumerit acest concept…Cum adica după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Dumnezeu are păr pe piept? Ori apendice? Sau şi mai tare, cam care ar fi amprentele digitale ale lui Dumnezeu? În fine, nu asta e ideea, pentru că aş putea accepta ideea unei asemănări spirituale. Din păcate, la acest punct, începe să mi se zbată un ochi…La nivel spiritual??? Dumnezeule mare!!! Şi cam care mama naibii ar fi aceasta „asemănare spirituală”??? Păi, dacă te uiţi în jurul tău, nu prea e!

În mod clar, omul este un animal. Iar dacă ne concentrăm la modul său de a se comporta e clar că natura lui nu e nici pe departe divină.

Cel mai teribil mi se pare modul în care indivizii se manifestă cu cei diferiţi faţă de ei înşişi. Rasism, xenofobie, homofobie, etc, etc! Să ne uităm numai la cazul travestitului Naomi. Pornind de la premiză că respectiva întâmplare a fost reală şi nu o înscenare a OTV-ului –şi, la drept vorbind, de ce nu ar fi real cunoscând modul în care se comportă concetăţenii noştri-, avem o imagine foarte clară cu privire la subiectul de faţă.

Naomi este o persoană cu grave probleme de personalitate. Sunt convins că viaţa lui/ei nu e deloc o încântare. E groaznic să te simţi străin de propriul corp, să nu te suporţi pe tine însuţi, să ai depresii teribile pentru faptul că TU –ca prezenţă fizică- de fapt, NU eşti tu. Îi înţeleg dorinţa de se îmbrăca în femeie, de a crea măcar aparenţa a ceea ce se simte şi, practic, este –pentru că, de fapt, suntem ceea ce creierul nostru ne ordonă să fim.

Ceea ce nu înţeleg şi mi-e greu să accept este modul în care Naomi a ales să se exteriorizeze, devenind o plagă în domeniul media. Desigur, sunt o mulţime de bărbaţi şi femei care au aceeaşi atitudine în faţa camerei de filmat ori a aparatului foto, şi sunt –la rândul lor- la fel de blamabile. Faptul că iese în faţă într-un mod atât de lipsit de inhibiţii nu face decât să trezească nemulţumirea publicului mai puţin amator de producţii tabloide.

Printre aceşti telespectatori revoltaţi se găsesc unii pentru care nu scălâmbăiala în sine este supărătoare, ci persoanele implicate în realizarea ei. Până acum nu am le-am văzut pe Oana Zăvoranu ori Nichita tunse şi umilite de nimeni, deci nu fenomenul în sine a fost vizat de către vajnicii „vigilante”, ci nenorocitul/a de Naomi.

Mereu m-au revoltat oamenii violenţi, însă cei care îşi umilesc victimile sunt, în viziunea mea, cei mai mizerabili oameni. Faptul că au agresat un om e de neiertat, dar tunderea şi aruncarea lui în tomberonul de gunoi e un gest sinistru. A-ţi bate joc de o persoană bolnavă este un gest demn de dispreţ. Cu cine s-au pus acei bărbaţi curajoşi şi însetaţi de drepate? Cu un individ efeminat, slab şi îmbrăcat în haine de damă! Halal bărbaţi!