“Hei, aici la noi, pe acest pământ,

Oameni buni au fost, oameni buni mai sunt.”

Valeriu Sterian, “Cântec de oameni”

Vă scriu din România! Ştiţi voi, ţara aia nici prea mare, nici prea mică, din Europa. Locul ăla de unde pleacă oamenii la NASA şi la Microsoft. Locul ăla pe care îl lauda toată lumea în afară de locuitorii săi. Aţi auzit de el?

Mi se întâmplă în ultima vreme, mai des ca înainte, să aud tot felul de cuvinte noi: pitzipoanca (scris cu “tz”), cocalar şi aşa mai departe. În acelaşi timp, mi se întâmplă să aud nume de genul: Gigi Becali, Irinel Columbeanu şi tot aşa. Întrebarea mea este simplă şi din păcate retorica: DE CE? Dar cred că ştim cu toţii de ce, nu?

Dar astea sunt detalii vechi până la urmă. Haideţi să căutăm, dacă vreţi, poveşti noi. Spun asta pentru că noi nu avem un dispozitiv ca în „Men in Black” care să ne facă să uităm totul. Noi trebuie să vrem să uităm. Si trebuie să facem asta pentru că avem destul de multe de învăţat încă. Şi cel mai important: avem destul de multe de amintit.

Am găsit mai demult un filmuleţ simpatic care se numea “Cum ar arăta lumea fără România?”. Nu ştiu câtă lume l-a văzut, dar eu îl recomand cu cea mai mare căldură. Nu am să vă spun de el, vă las pe voi să aflaţi, dar am să vă spun câteva lucruri pe care majoritatea românilor nici măcar nu le bagă în seamă: noi am inventat stiloul, avionul cu reacţie şi progresele făcute în chimie de poporul din Carpaţi sunt puţin spus, impresionante. Ne-am învăţat să-i criticăm pe copiii noştri? De ce? Unii se duc la olimpiade în străinătate, unii ajung neurochirurgi în America şi alţii profesori doctori universitari la Harvard. Nu toţi sunt emo, coca sau mai ştiu eu ce.

Ne tot comparăm atâta cu America? De ce? Noi învăţăm până terminăm liceul, lucruri pe care ei le învaţă după ce termină facultatea şi asta aş fi vrut să fie o minciună, dar nu e! Noi avem o istorie şi asta este un lucru foarte important: multe ţări nu au aşa ceva. De exemplu, istoria Americii începe din 1600 (aproximativ), în timp ce a noastră începe înainte de Hristos. Miturile româneşti, “Mioriţa” şi “Meşterul Manole”, s-au răspândit în toată lumea, devenind o emblemă a ţării. Avem poeţi atât de buni încât traducerile poeziilor lor sunt aproape de imposibilitate. Îl avem pe Mircea Eliade care a scris prima istorie a religiilor din lume. Avem o culoare unică, ce nu poate fi reprodusă nicaieri în lume – albastrul de Voroneţ. Avem Coloana Infinitului, avem Poarta Sărutului, avem Cimitirul Vesel, avem Castelul lui Dracula, avem Sfinxul şi Babele, avem Delta Dunării şi aş putea să mai scriu până mâine. Şi toate astea se găsesc aici, în ţara noastră în formă de peşte.

În loc de final nu am să mă transform în lupul moralist pentru că asta ar însemna să deveniţi voi Scufiţe-Roşii. Deci nu am să fac asta. Dar am să vă spun un singur lucru:

Trăim într-o ţară frumoasă, cu oameni buni. Fără să ne dăm seama, călcăm pe unde a călcat Mircea cel Bătrân şi Mihai Viteazul, respirăm acelaşi aer pe care îl respirau odată Eminescu şi Caragiale şi, sincer să vă spun, asta e de ajuns pentru mine.