O revoluţie socială nu poate fi provocată decât de tineret. Oamenii trecuţi de 40 de ani pot cel mult să administreze, nicidecum să schimbe, să vină cu ceva nou.

Misiunea aceasta de înnoire a societăţii în care trăim revine aşadar, tinerilor. Pentru că doar tânăr fiind îţi permiţi să fii radical, să te revolţi şi să simţi că n-ai nimic de pierdut luptând pentru o idee. Înflăcărarea, încrederea , pofta de luptă sunt proprii doar tinereţii.

Privind în trecut, n-ai cum să nu observi cât de bine am început şi în ce hal am ajuns acum.
I-am avut pe paşoptişti. Nimeni nu s-a mobilizat mai frumos decât aceşti tineri pentru a schimba societatea. I-am avut pe Cioran, Eliade, Noica cu generaţia lor din 1927. E drept că majoritatea tinerilor din această generaţie au fost seduşi de extrema dreaptă. Însă au reuşit să se mobilizeze pentru o idee, fie ea şi rea.

Noi ne-am pierdut pofta pentru idei. Idealismul e pentru noi, un concept învechit şi uitat de vremuri. Politicienii au reuşit prin purtarea lor să enerveze şi să plictisească. Ne e lehamite de politică fiindcă am ajuns la credinţa că nu se mai poate face nimic. Ne-a scăzut atât de mult încrederea în forţele proprii încât nu mai credem că am putea face ceva. Lăsăm această sarcină unor politicieni incapabili. Am uitat că noi ar trebui să producem schimbarea de care avem nevoie şi nu ei.

Care sunt cauzele?
În primul rând, lipseşte ideea. Nimeni n-a venit cu ea. Ne dăm fiecare seama în ce condiţii trăim, dar se pare că suntem incapabili să definim o viziune pentru care să luptăm.

Avem energia, însă ne-o canalizăm pe mărunţişuri cotidiene. Unii dintre noi se mai revoltă. Însă nu e nimic constructiv în revolta noastră. „Tineretul care se revoltă astăzi nu are absolut niciun ideal. Nu se revoltă pentru un ideal, se revoltă ca să darâme” spunea Neagu Djuvara într-un interviu.

Ne lipseşte un mentor carismatic. N-avem nicio figură capabilă să atragă tinerii şi să-i convingă să lupte pentru ceva. Iar modelele nostre nu sunt un Pleşu, Puric, Coposu sau Brătianu. Nu, ele îmbracă forma sinistră a unui Becali, Mutu sau Ţânţăreanu.
Aşadar fără o idee atrăgătoare, fără un mentor şi cu o energie prost canalizată n-avem cum să ajungem undeva. După 50 de ani de comunism, revoluţia părea un semn de schimbare. Ai fi crezut că s-a trezit cineva. S-a trezit generaţia 89, însă a murit pe străzi sau a fost redusă la tăcere cu ciomegele minerilor.

Au urmat 20 de ani de „democraţie” în care am rămas nişte fraieri sub nişte figuri venite din fosta conducere comunistă. Iliescu a fost un comunist serios, parlamentari precum Vadim şi Păunescu au fost într-adevăr „poeti de curte ai regimului comunist”. Nu e niciun dubiu în privinţa asta. Dar se pare că mulţi dintre noi nu ştim treaba asta.

Trăim într-o amnezie precum animalele din cartea lui Orwell care odată ajunse sub conducerea porcilor, nu păreau să aibă habar cum s-a întâmplat acest lucru.
Şi ne aflăm după 20 de ani la fel de buimaci. Iar noi tinerii nu mişcăm nimic. Suntem nişte internauţi fericiţi, iar singurele chestii pe care ni le dorim trebuie să aibă touchscreen şi cât mai mulţi megapixeli.