Aveam de ceva săptămâni în lista de contacte o tipă drăguţă de la Telecomunicaţii. Mică de statură, brunetă, cu ochii mari şi-un zâmbet plăcut.

Vorbeam rar cu ea, cât să mă amuz spunându-i că treceam aproape zilnic pe lângă ea şi nu ştia cine sunt. Până la urmă, după scurte nesincronizări, ne-am întâlnit la o ţigară în campus.

Discuţia a fost scurtă şi stânjenitor de tăcută. Aveam să aflu despre ea că, deşi avea un zâmbet angelic, era destul de tăioasă în conversaţii. Se intitula o “satanistă modernă”, rasistă homofobă ce urăşte cocalarii. Crescută într-un oraş în care “e mai bine să mergi pentru peisaj”, spunea că-i place să fumeze iarbă cu foi rupte din Biblie…

Printre puţinele întrebări care mi le-a pus a fost ce muzică ascult. I-am enumerat câteva dintre piese. Ea mi-a răspuns fără s-o întreb că mie n-are rost să-mi zică ce ascultă  fiindcă oricum sunt nişte formaţii de care n-am auzit în viaţa mea, dar ca să mă lămurească a punctat că toată frumuseţea stă în nişte grohăituri.

-Şi ce citeşti? Că toată lumea ascultă, o întreb eu încercând să ţin în viaţă discuţia pornită.

-Literatură rusă.

-Tolstoi, Dostoievski?

-Da.

-Şi ce-ai citit de ei?(bucuros că în sfârşit ne-am găsit punctul comun care va duce discuţia spre culmile entuziasmului unor oameni ce s-au regăsit).

-Hai să povestim de altceva.(vădit deranjată de subiect)

-Păi…

-Te rog nu mai insista, că n-are rost adăugă cu un zâmbet ruşinat.

E clar, nu citise nimic de Dostoievski. Şi atunci de ce să spui că îţi place literatura rusă? Fiindcă ai citit tu undeva că e bună şi trendy?

Pentru un moment toată duritatea de pe faţa ei dispăru transformându-se în expresia unui copil ce se laudă cu cicatricile colecţionate.

-Mi-eMie îmi place să fumez. Patru ţigări pe zi. Ştii cu cine am fumat prima ţigară? Cu mama.

Apoi  a urmat o lungă pledoarie pentru “fumatul ca ritual”. Apoi despre cocalari şi piţipoance, manele, prost-gust şi mediocrităţi. Şi-a susţinut părerile scurt şi rar, cu pauze în care trăgea adânc din ţigară. Apoi despre povestea ei ca satanistă.

Era nostimă aşa în teribilismul ei şi totuşi mi-era milă de ea. Cred că dacă ar fi ştiut ce gândesc despre ea, mi-ar fi aruncat cafeaua în faţă. Cu siguranţă nu credea că încearcă să fie grozavă, darămite demnă de mila unui ignorant în sunetele celtice?

Crescută într-un oraş de “cocalari tâmpiţi” avea două alegeri: să-şi completeze garderoba cu fustiţe roz sau să fie împotriva lor. A ales să fie împotriva prostiei generalizate mergând spre extrem.

-Eu am urât liceul fiindcă eram intr-o clasă de ţărani.

Să fii outsider în adolescenţă e un gând care atrage. Te face să crezi că eşti unic, iar mediocrităţile sunt incapabile de înţelegere. Apoi, dai de prieteni excentrici, outsideri ca şi tine care au ales să trăiască altfel.

Nevoia de apreciere o întâlneşti la majoritatea tinerilor, dar când încerci din răsputeri să-i mulţumeşti pe ceilalţi uiţi de tine. Începi să te convingi că ăsta eşti tu, o fiinţă chiar extraordinară dacă stai bine să te gândeşti. Ceilalţi trebuie să te placă, altfel rămâi singur. Alţii trebuie să nu te placă, fiindcă e plictisitor să fii OK cu toată lumea, devii banal.

Nu e greu. Te poţi păcăli uşor. Câteodată mai apar efecte secundare: te pui să dormi şi brusc începi să plângi ca un adolescent neînţelegând de ce. Dar nu durează mult. Ca şi-atunci când ţi-ai pus pierce în bărbie. Doare, dar nu foarte tare.

Până la urmă, fără să mă anunţe, s-a ridicat să plece.

-Pleci?

-Da.

-Şi totuşi, ce-ai citit de Dostoievski? încercând să mă răzbun pentru ridicarea aceea bruscă în picioare.

-Bine, ţi-am zis că nu vreau să discut despre cărţi. Noapte bună!

Păcat. Avea un zâmbet atât de frumos de care n-a făcut uz de cât decât o dată în toată discuţia.