În ajunul sărbătorii naţionale „Limba Noastră cea Română”, ziarul bălţean „Vocea Bălţiului” îmi propune să scriu un text reflexiv despre importanţa limbii în general şi, inofensiv(!), despre valoarea „limbii de stat” (formulare neutră – ca şi „limba oficială”, „limba maternă”, „limba vechilor cazanii” etc. –, pentru a fi evitată adevărata denumire a limbii vorbite de toţi românii din Basarabia). Se ştie că hebdomadarul „Vocea Bălţiului” este o publicaţie apropiată primăriei municipiului Bălţi, al cărei cap comunist, Vasili Panciuk, conduce oraşul de aproape un deceniu. Bineînţeles, fără a cunoaşte limba oficială a Republicii Moldova. Politica lingvistică a comuniştilor (care, până mai ieri, le-au scrâşnit măselele după frâiele puterii în Republica Moldova) a avut întotdeauna o tendinţă românofobă. Doar o mo(n)stră: numai în ajunul acestei frumoase sărbători eu şi alţi câţiva prieteni ne-am pierdut nervii într-o polemică inutilă despre cum e corect să ne numim limba: română sau „moldovenească”. Protagonistul „polemicii” a fost un june deputat comunist care, în afară de economie, politică, artă etc., se pricepe de minune şi în lingvistică. Pretinsa polemică o găsiţi AICI. Aşa că aveam mai multe rezerve faţă de ceea ce aveau să decidă responsabilii redacţiei. Doar îi ştiam de foarte atenţi la epurarea tuturor combinaţiilor gen „limba română”, „Basarabia românească”, „români basarabeni” etc. din conţinutul materialelor.



Probabil că, pînă mai recent, românii din România credeau că exagerata dragoste a intelectualilor basarabeni faţă de limba română este un soi de patriotism „en gros”. Cred că abia după evenimentele din 6-7 aprilie, evenimente cauzate de fraudarea alegerilor de către comunişti, românii din România au înţeles cu mult mai profund drama basarabenilor. Până mai odinioară ieftin, patriotismul basarabenilor a crescut brusc în ochii românilor de dincolo, cărora, de când cu UE, le e cam jenă de tot ceea ce implică patriotismul. Din această nouă perspectivă, sărbătoarea naţională „Limba Noastră cea Română” a căpătat noi valenţe (pentru toţi românii, vreau să cred), comparabile cu cele din anii ’90. Se pare că Republica Moldova este unica ţară din lume în al cărei calendar de sărbători naţionale există o zi în cinstea limbii vorbitorilor majoritari. Odată ce comuniştii autohtoni pierd tot mai mult teren, limba română se detabuizează, iar vorbitorii ei încep a învinge frustrările de comunicare.

În continuare, aveţi textul pe care am decis să-l public în „Vocea Bălţiului”. În afară de denumirea oficială a sărbătorii în care TREBUIE să apară şi glotonimul limba română, redacţia respectivă nu mi-a „extirpat” convingerile. De ce ar face-o? Oricum, în caseta tehnică, ca o scuză(?), citim: „Opiniile exprimate de autori în materialele înserate pe paginile „Vocea Bălţiului” nu întotdeauna coincid cu cele redacţionale”…

Sîntem limba pe care o vorbim

Am găsit o modalitate inofensivă timpurilor – a vorbi despre limbă în alură filozofică, mai ales că mi s-a părut interesantă atât pentru cititor, cât şi pentru autor asemenea cale de discuţie. Îţi propunem nişte citate despre importanţa socială a limbii. Te rugăm să le interpretezi liber, să faci un fel de predici filologice, dezvăluind, din perspectiva filozofiei limbajului, sensul acestora, ca să descoperim împreună esenţa LIMBII. (Vocea Bălţiului)

***

Dacă Alecsandri spune că limba este cartea de nobleţe a unui neam, am putea oare astăzi vorbi despre limbă din perspectiva unei aluri filozofice, inofensivă timpurilor, fără a contura obiectul discuţiei? Desigur, am putea, dar nu ar fi obositor să ne mai permitem acest lux? Din motive cunoscute, în Republica Moldova, s-a tot vorbit despre dragostea de limbă, dar s-a vorbit atât de abstract şi la general, atât de inofensiv, încât şi azi se tabuizează unele realităţi lingvistice. Iar asta din teamă de a nu se spune lucrurilor pe nume. Or, e o axiomă, limba reprezintă naţiunea care o vorbeşte, iar naţiunea se identifică cu limba vorbită. Desigur, în română, Alecsandri a definit limba (conceptul de limbă) nu atât ca mijloc de comunicare, cât mai cu seamă ca posibilitate a ei de a reprezenta un neam, o naţiune. Astfel, poporul care îşi iubeşte limba nu poate să nu ştie mai întâi de toate ce limbă vorbeşte. În cazul nostru, ca şi Stănescu, voi continua să spun tuturor că a vorbi despre limba română este ca o duminică…
Cum lacrima iese din ochi, astfel iese gândirea pe buze, scrie Eminescu. Limba este indisolubil legată de gândire. Gândirea şi vorbirea sunt caracteristice fiinţelor cu raţiune. Limba şi gândirea sunt sarea şi piperul într-o cultură, întrucât orice limbă e oglinda sufletului naţiunii care o creează (Pillat). În acest sens, pot spune că orice limbă, indiferent de popularitate, reprezintă vorbitorii ei. De fapt, cea mai bună (auto)caracterizare a cuiva se face prin vorbire, vocabular, chiar şi prin intonaţie. Tot aşa şi la scară largă: limba unei naţiuni reprezintă şi cultura ei, dar şi identitatea ei…

Limba unui popor nu este făcută de academicieni, de lingvişti, de profesori… Limba e plăsmuită de oamenii simpli, de aceea ea este atât de vie şi plină de metafore. Lingviştii nu produc limbi, ei doar le studiază, le inventariază, le compară etc. Noi, de exemplu, când am început a vorbi limba română, nu am învăţat înainte de asta gramatica ei. Încă din pruncie, ne străduiam să pătrundem în goliciunea cuvintelor limbii materne, ca mai apoi, aşa cum reuşeam, să le pronunţăm, să le atribuim noi sensuri, să le… „personalizăm” într-un fel. Chiar dacă greşeam, nimeni în lume nu ne-o spunea. Tot aşa şi cu perfecţiunea limbii, care, pentru Eliade, este o poetică: Nici o poetică din lume nu atinge perfecţiunea şi semnificaţia celei mai timide flori…

Limba este cel mai important sistem de semne prin intermediul căruia ne exprimăm. Celelalte sisteme de semne (limbajul matematic, semnele de circulaţie rutieră, culorile, sunetele etc.) sunt auxiliare, ele putând fi traduse prin limbă. Nu şi invers. În acest sens, versul eminescian Apele curg clar izvorând în fântâne pierde mult din poeticitatea sa dacă, cu mult simplificat, este tradus într-un limbaj tranzitiv – matematic, fizic, chimic sau de altă natură. Iată de ce reflexivitatea limbii, plasticitatea ei, atât de caracteristică „copilăriei limbajului”, este un vehicul care duce gândul meu în urechea, inima şi gândul celuilalt (Eftimiu).

Ca să nu moară, o limbă are nevoie de vorbitori. Iar un vorbitor, pentru a nu deveni mut, trebuie să trăiască în societate. Oricine dintre noi vorbeşte cel puţin o limbă. Ca să nu se înlemnească limba pe care o vorbim, simţim o acută necesitate de a comunica, de a citi şi a scrie. În permanenţă, simţim nevoia de a ne perfecţiona limba. Numai aşa putem să acumulăm noi cunoştinţe, să creştem intelectual. Metaforic vorbind, vor avea dreptate cei care vor spune că limba iscusită este singura unealtă tăioasă care se ascute pe măsură ce o foloseşti.

***

Nutresc o dragoste aparte pentru Limba Română. Este limba care m-a făcut să înţeleg mai bine susurul izvorului, foşnetul frunzelor şi adierea vântului. În limba română am rostit primele cuvinte, am învăţat a citi şi a recita poezii. În limba română m-am învăţat a asculta. Ca un fagure de miere, limba maternă mi-a îndulcit setea de cunoştinţe.

Cu ocazia sărbătorii naţionale „Limba noastră cea Română”, le urez tuturor basarabenilor să-şi iubească limbile materne care îi reprezintă. Pentru că numai un om capabil să-şi iubească limba maternă va respecta şi alte limbi care se vorbesc în jurul lui. Ca mesager al limbii care mă reprezintă, îmi doresc ca, şi la Bălţi, să aud mai bine susurul izvorului, foşnetul frunzelor şi adierea vântului…

P.S. Am scris textul cu cea mai mare plăcere, mai ales că subiectul discuţiei a fost… Limba Română. Mai mult, în „tinereţile mele”, mi-am încercat peniţa anume la „Vocea Bălţiului” (unica publicaţie în „limba de stat” la Bălţi). În 2007, aici am activat în calitate de reporter 3 luni.