Într-un interviu recent pentru Cotidianul, Gabriel Liiceanu declară următoarele:

“Dar în ce contratimp trăim! Cine mai stă astăzi – şi pentru cine? – zece ani pe “Iliada” lui Homer numai pentru a înţelege “forma absolută a prieteniei”? Nu poţi să propui asta ca ideal unui tânăr care-şi împarte minutele între vorbitul la mobil, navigatul pe Internet şi căştile IPod-ului bine înfundate în urechi. O civilizaţie care s-a născut în marginea clipului MTV nu este una pe care o aduci uşor în preajma hermeneuticii “libertăţii pure” întrupate de Ariel-ul shakespearian.”

Doresc să fac câteva observaţii pornind de la rândurile de mai sus:

În primul rând, noi nu suntem vinovaţi. Deşi sunt preocupările noastre, MTV-ul, Internetul, vorbitul la mobil, acestea ne-au fost vârâte pe gât treptat, începând din copilărie puţin câte puţin. La fel ca regii ce preveneau otrăvirea luând câte-o doză mică de otravă în fiecare zi, ne-am primit şi noi porţia în firicele atât de mici încât n-am mai apucat să-i constatăm nocivitatea. Ne-am obişnuit deja cu stilul ăsta de viaţă, e parte din noi şi un altul devine absurd şi plictisitor.

Cine e de vină? Mass-media în primul rând. Datorită ei suntem ceea ce suntem. Era inevitabil ca această maşinărie perfidă ce a reuşit să prostească oameni în toată firea să n-aibă acelaşi efect unor copii, deveniţi azi la 20 de ani o generaţie cu puţine aşteptări.

Dar până la urmă metamorfoza tinerilor peste veacuri era inevitabilă. Tinereţile ignorante nu se consumă doar pe plaiurile noastre, sunt peste tot şi nu ştiu clar dacă “americanii-s de vină” cum zicea Tudor Chirilă pe vremea când încă mai însemna ceva pentru mine.

Am încetat să mă mai uit demult la televizor. Şi când o mai fac, o fac pentru emisiuni şi documentare încă necompromise. Dar butonând în căutarea lor, mai găsesc moderatori despre care mă întreb cum îi ţine obrazul să cheme nişte nevinovaţi slabi cu duhul şi să râdă de ei( vezi un oarecare Fernando şi-o altă tipesă mare amatoare de manele şi fotbalişti) de dragul audienţei.

Într-adevăr asta ne caracterizează: spectaculosul. Avem audienţă mare, ne vin banii suntem nişte moderatori de succes. O facem oricum. Chemăm bărbaţi cu perucă, agramaţi prezicători în stele şi ţinem oamenii cu gura căscată holbându-se la noi.

Un Andrei Pleşu la Garantat 100% devine plictisitor. E bătrân, prostimea e sătulă de bătrâni. Atmosfera caldă, subtilităţile frumoase, vorbele de duh pline de înţelepciune nu prind la majoritate. Bătrânii plac doar dacă vin însoţiţi de o bunăciune de-o vârstă cu noi. Altfel n-au niciun haz.

Nu se mai poate face nimic, domnule Liiceanu. Cel puţin, nimic radical. Asta este, vremurile s-au schimbat şi suntem pierduţi dacă nu ne conformăm lor.

Dar nu trebuie să deplângem situaţia sau să ne punem cenuşă-n cap. Nu moare lumea. Doar se transformă. Personal, m-aş plictisi într-un autobuz de tineri literaţi, cunoscători de filozofie, greacă veche şi alte cinci limbi.

Mersul împotriva curentului trebuie să presupună un mare efort. Dar nădăjduiesc că încă mai există tineri care “forează marile adâncimi ale culturii” şi nu se mulţumesc să trateze marile probleme ale omenirii doar la suprafaţă.