Libertatea ta…se termină unde incepe libertatea mea.

Adevărat sau fals? Moral sau imoral? Ce ne permitem şi ce ni se permite?

În primul rând, să dezbatem puţin acest substantiv: “libertate”.

Ce se înţelege prin… a fi liber?

Înseamnă: să gândeşti, să raţionezi.

Eu, ca fiinţă umană, trăiesc cumva singură pe lumea aceasta?

Pare-mi-se că nu. Asta înseamnă că mai sunt oameni, la fel ca mine, care gândesc, şi anume raţionează.

Perfect până aici. Am ajuns la un punct comun. Toţi suntem oameni, gândim, raţionăm. Dar, oare toţi avem aceleaşi idei, gânduri, opinii? Deja cred că începem să ne despărţim în tabere. Eu se poate să îmi doresc să plouă în fiecare zi, iar altcineva sigur îşi doreşte să nu plouă decât de cinci ori pe an.

Dacă mie îmi plac gogoşile cu ciocolată, nu se poate să nu existe cineva pe lumea asta, căruia să îi placă la fel de mult cum îmi plac şi mie, gogoşile cu ciocolată. Noi suntem liberi să fim iubitori de gogoşi cu ciocolată. Aşa cum alţii sunt liberi să le displacă gogoşile cu ciocolată. Dar, dacă lor nu le plac gogoşile, asta înseamnă că din punctul lor de vedere, gogoşeria se poate chiar închide că, la urma urmei, ei nu mănâncă gogoşi cu ciocolată. Dacă această idee ramâne la stadiul de gândire, asta pot să respect. Dar, când această idee, care încalcă în mod evident o dorinţă de-a mea (care nu este ilegală!), consider că mi-a fost încălcată libertatea.

Totuşi, simt că am cam luat-o puţin pe câmpii. Să dezbatem exemple concrete.

De ce avem cu toţii impresia că mama şi tata ne-au cumpărat o bucată de stradă? De unde şi până unde ne permitem să parcăm pe tot trotuarul, fără ca măcar pietonii să aibă pe unde să traverseze, fiind astfel obligaţi să meargă pe stradă?!

Vedeţi voi, nu mi se întâmplă doar mie. Sunt un om liber, trăiesc într-o ţară liberă şi am nişte drepturi. Dreptul de a merge pe străzi curate, dreptul de a merge pe trotuar, dreptul de a nu sări de pe un picior pe altul încercând sa evit răhăţeii lăsaţi în urmă de câinii CU stăpân. Este vorba de libertatea mea. Sunt liberă să merg pe trotuar. Sunt liberă să merg într-un parc curat.

Libertatea mea se simte ştirbită, atunci când banca pe care vreau să mă aşez este murdară de adidaşii copiilor care s-au aşezat pe ea, mă simt îngrădita atunci când trebuie să merg pe stradă ca să ocolesc două-trei maşini parcate aiurea. Nu e vina mea că primăria nu a făcut destule locuri de parcare, aşa cum nu e nici vina mea că în Bucureşti sunt peste un milion de maşini.

M-am săturat să trăiesc într-o ţară, în care fiecare şi-a asumat acest mod de libertinaj negativ (Libertatea negativă – este acea formă de exprimare a libertăţii în care orice interferenţă cu libertăţile semenilor este de natură să restrânga libertatea unui individ – Mill)

Suntem liberi să ne comportăm civilizat, dar se pare că acest termen este redefinit de la un uman la altul. Să încercăm să fim liberi, fără ca libertinajele noastre să nu interfereze. Să încercăm să parcăm maşina, la jumătate de metru distanţă de gard, pentru ca pietonii să aibă şi ei pe unde să circule.

Ştiu că suntem mânaţi de propriul interes, mai mult decât orice. Ştiu că bunul simţ e deja o replică răsuflată pe care o folosesc bătrânii pentru a face rost de un loc în tramvai. Ştiu că din punct de vedere fizic, ne doare doar de nevoile noastre, dar pe de altă parte cred că stă în natura noastră să fim egoişti.
Şi totuşi, de unde începe şi până unde ţine libertatea noastră?

Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine –Abraham Lincoln.