Într-o dimineaţă de toamnă, un croitoraş şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră şi făcea o pereche de pantaloni cu „push up“ (ultimul trend în materie de modă masculină) pentru împărat.

Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărăncuţă tânără şi focoasă, strigând cât o ţinea gura: „Rahat! Rahat bun de vânzare! Rahat! Hai la rahat turcesc!“ Cuvintele femeii îi plăcură croitoraşului şi, scoţându-şi căpăţâna pe fereastră, îi zise: „Ia vino sus la mine, blondino! Presimt c-o să-ţi desfaci repede toată marfa…“

Croitoraşul cumpără o bucată mare de rahat şi o puse pe farfurie înaintea sa. „Nu m-ating de ea până nu dau gata pantalonii!“ gândi şi se apucă să coasă mai departe. În vremea asta, mirosul de rahat se răspândi în toată odaia şi ajunse până în clădirea guvernului.

Atraşi de mirosul plăcut, câţiva dintre foştii membri ai guvernului Boc II dădură buzna să se înfrupte din bucata de rahat. „Hei, nesătuilor, da’ cine v-a chemat aici?!“, strigă înciudat croitoraşul, încercând să alunge oaspeţii nepoftiţi. Dar musafirii nu se lăsară izgoniţi, ci tăbărâră puzderie asupra ospăţului.

Atunci croitoraşul îşi ieşi din pepeni şi, apucând o bâtă de baseball, pe care o păstra sub pernă pentru orice eventualitate, începu să lovească fără cruţare în stânga şi-n dreapta. „Păi, dacă-i aşa, las pe mine, că vă-nvăţ eu minte“, îşi zise el. După ce se calmă, numără şi ce credeţi: nu mai puţin de şapte foşti membri ai Guvernului zăceau răpuşi în faţa lui, cu picioruşele ţepene!


„Da’ ştii că-mi eşti voinic, măi băiete!“, se grozăvi croitoraşul, admirându-şi singur vitejia. „O ispravă ca asta se cuvine s-o afle pe dată tot târgul!…“, îşi mai zise el. Apoi îşi croi la iuţeală un brâu, îl cusu bine să fie trainic şi brodă pe el, cu litere de-o şchioapă: „Şapte dintr-o lovitură!“ Şi cu litere mai mici le scrise şi numele, după ce le căută prin buletine: Pogea, Predoiu, Paleologu, Berceanu, Stănişoară, Blaga, Videanu.

„Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi ştie isprava, că doar nu e un fleac!“, îşi mai zise croitoraşul. Oamenii de pe la celelalte partide (PNL, PSD, UDMR) se adunară-n jurul lui, să-l vadă mai de aproape, şi rămaseră cu gura căscată când băgară de seamă că pe brâul cu care era încins flăcăul stătea scris: „Şapte dintr-o lovitură!“ „Vai de zilele noastre, începură ei a se văicări, da’ ce-o fi căutând pe la noi viteazul ăsta? Înseamnă că noi nu mai avem nici o şansă cu voinicul nostru, Klaus Johannis.“

Împăratul auzi şi dânsul de o asemenea ispravă şi-l chemă la palat pe viteaz. „Ia zi, băi, găozare, vrei să fii sfetnicul meu de încredere până la alegeri?“. „Păi, pentru asta mă şi aflu aici!“, zise croitoraşul. „Sunt gata să-mi pun acul şi aţa mea de tehnocrat în slujba împăratului!“ „Eşti în stare să-i resuscitezi pe cei şapte?“ „Bineînţeles, împărate. E destul să le flutur pe la nas o bucată de rahat şi-ai să-i vezi cum se trezesc la viaţă.“ „Mai adaugă încă şapte de umplutură alături de ăştia şi, dacă vei primi aprobarea Parlamentului, îţi voi da jumătate din împărăţie şi pe fiica mea cea mică de soţie.“ „Ei, aşa chilipir mai zic şi eu că-i de mine! Straşnic m-a mai nimerit!“, gândi croitoraşul în sinea lui.

Aşa că făcu pe dracu’ ghem, cumpără nişte voturi de la UDMR, prosti pe vreo câţiva de la PSD, ameţi pe alţi câţiva de la PNL şi reuşi astfel să fie învestit de majoritatea parlamentară.

A doua zi, croitoraşul se înfăţişă împăratului şi-i ceru răsplata ce i se cuvenea. „Cuvântul meu e cuvânt, da’ mai înainte de a ţi-o da pe fiică-mea cea mică de soţie şi jumătate din împărăţie vreau să te întreb ceva. Tu chiar eşti atât de prost încât să mai crezi în poveşti?“