Zicea Bacovia într-o poezie “Liceu-mormânt al tinereţii mele” şi eu trecând pe lângă facultate îmi spuneam: “Fir-ar mama ta să-ţi fie de babă tembelă!”. După cum se vede, nu am nimic în comun cu poetul, dar câteodată îi împărtăşesc suferinţa. Însă, vedeţi voi, vremurile s-au schimbat. Prin autobuz aud bătrânii spunând că “s-a schimbat vremea da’ şi vremurile” şi îmi dau seama că aşa e. Pe vremea lui Topârceanu, greierul murea de foame şi furnica era o nenorocită lacomă, avară şi arogantă. În zilele noastre greierul a ajuns lăutar şi furnica are salariul mediu pe economie. Dar nu-i nimic…

Ah! Şi fac eu ce fac şi tot la facultate mă gândesc. Tot la cutia aia de chibrite şubredă. Nu că azi ar mai conta, dar câteodată îmi pare rău după ea şi-mi pare rău şi după versiunea mea de atunci. “Eram tânăr doamnă, tânăr!”, cum zicea Pittiş, aveam inima de leu şi vedeam ca un cal numai în faţă. Dar vremurile acelea au trecut şi poetul zice că nu se mai întorc. Ah! şi când mă gândesc la câţi nervi am tras de păr pe vremea aia îmi vine să spun un cuvânt urât, care nu are cum să apară aici.

Oricum, câteva lucruri mi le mai amintesc încă. (Nu ştiu de ce îmi tot vine în cap porcăria aia cu “Ani de liceu cu absenţe la română”). Ca de pildă, aşa cum în liceu toată lumea avea în clasă un coleg căruia i se spunea “Grasu’” sau “Calu’”, la facultate aceste personaje nu vor mai exista. Aşa că dacă aveţi în clasă vreunul, e timpul să vă luaţi adio de la el pentru că nu o să-l mai vedeţi niciodată. Mai ştiţi cum după fiecare oră, în liceu, ieşeaţi afară şi-l înjuraţi pe profu’ de mate? La facultate nu veţi şti pe cine să înjuraţi mai întâi! Şi se mai schimbă un lucru. Ştiţi care? Păi singurul care este important, singurul care ne guvernează viaţa şi singurul care ne face să apăsăm pe claxon când suntem în maşini: FETELE. La facultate totul este mult mai mare şi mai frumos. E ca şi când ai trece de la o Dacie la un Mercedes. O singură problemă: dacă nu ştii să conduci, nu încerca să te urci la volan.

La facultate am întâlnit personaje ieşite din bancuri şi personaje care sunt un banc. Şi niciodată nu am avut atâtea specimene ca în primul an. Eram în grupă cu un tip Ivan (nu ştiam că în zilele noastre mai există cineva cu numele ăsta ) care mă amuza de fiecare dată când îl vedeam. Într-o zi, m-am întâlnit cu el şi era supărat foc. Zic: “Ce-ai paţit măi Ivane?”. Tipul se uită la mine, oftează şi mărturiseşte că “În facultatea asta sunt numai dobitoci!”. Asta nu era o minciună, dar vroiam să ştiu şi motivul. Aşa că prietenul meu Ivan îmi spune că a fost dat afară de la ora de literatură comparată pentru că profesoara de acolo era o proastă.

“Păi de ce măi Ivane?”

“Pentru că nici măcar nu este în stare să-mi spună pluralul la cuvântul bară!”

“La bară?! Sigur: o bară, două…”

“Două beri!”

Prima dată am crezut că e o glumă, dar tipul era convins de ce spunea: o bară, două beri şi a treia vedeam noi cine o dă! Cred că nu mai trebuie să vă spun că s-a lăsat de facultate cum m-am lăsat eu de Coca-Cola în anul doi, dar pe ici, pe colo, l-am mai întâlnit pe Ivan. Nu a plecat definitiv.

Am dat de-a lungul vieţii peste fel şi fel de oameni şi-mi amintesc de fiecare mai mult sau mai puţin. Poate că cel mai mult mi-au plăcut baieţii din caminul unde am stat. Erau diferiţi faţă de tot ceea ce văzusem eu înainte. Par example, colegul meu, Popa Tanga (DA! Era la teologie şi PURTA TANGA ca să nu se vadă cutele de la gogoşari sub sutană), cu care mai discutam noaptea despre arca lui Noe sau mai ştiu eu ce. Apoi, domnul Vitalie, cetăţean de peste Prut, viitor revoluţionar şi patriot înnăscut, care termina fiecare propoziţie cu un “DA” categoric. Discuţiile cu Vitalie erau întotdeauna de genul: “Ce faci?” “Bine, da?” sau “Te-ai trezit, da?”. Oricum, atâta timp cât îi răspundeai la rândul tău cu “DA”, totul era… flori şî chiersâci. Îmi aduc aminte că odată l-am pus într-o situaţie nasolă când a trebuit să spun “Nu, nu şi iar nu!” şi săracul om pur şi simplu nu întelegea şi-mi tot spunea “Nu da? Da? Da nu?”.

Oricum, într-un fel, toate aceste lucruri au reprezentat un episod amuzant din capitolul “Viaţa mea” şi aceste poveşti le spun destul de des celor care mă întreabă cum e la facultate. Mai sunt şi altele, mai sunt mii şi mii de alte poveşti, dar pe acelea am să vi le spun mai târziu dacă vă interesează.V-am pupat pe toţi.