Cică nomofobia (no mobile phobia) ar fi caracterizată prin stresul provocat de lipsa telefonului mobil. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sufăr taman de boala reversă: mobile phobia, sau “mofobia”, dacă ar fi să preluăm acelaşi model de traducere. Numai când îl aud că sună îmi vine să mă fac mică, mică şi să mă ascund, să nu mai răspund. Dacă rămân fără baterie un week-end întreg şi nu am un încărcător la mine sunt cea mai fericită.  Ba, mai mult, nici nu pot vorbi la telefon decât la urechea stângă. La dreapta pot spune că nu aud.

Când cineva vrea să mă contacteze telefonic mi se aprind beculeţele de protecţie. Pentru că în ultima vreme am devenit atât de ancorată în tot ceea ce înseamnă comunicare în spatele unui ecran încât cu greu mă pot desprinde pentru a socializa telefonic cu oameni noi.

Fără a fi o persoană timidă (am predat 3 ani la studenţi cu vârste chiar mai mari decât a mea şi la nişte zgâtii de liceu de pomină), orice discuţie telefonică de afaceri îmi provoacă mai nou diverse temeri: nu mă pot concentra la ce spune interlocutorul, am vocea piţigăiată, nu-mi găsesc cuvintele etc. Tot pe acest principiu evit să răspund la numere pe care nu le cunosc.
Ştiu, e o mare prostie. Ar putea fi un străin care să mă anunţe că o persoană dragă a leşinat pe stradă. Şi, totuşi, dacă nu ştiu că urmează să primesc un telefon, răspund numai la cei de prin agendă. Pentru că m-am obişnuit să discut în scris, prin Internet, unde sunt o prezenţă activă şi imediată.

Similar, zilele trecute primesc un telefon cu număr de străinătate. Pentru o colaborare în traduceri. Am încercat să scurtez convorbirea la strictul necesar, rugând să primesc materialul pe e-mail pentru a-l studia, neputând procesa toate informaţiile auzindu-le numai.

Revenind la pericolul pe care îl reprezintă o fobie, de orice fel ar fi ea, mi se pare mult mai dăunătoare dependenţa asta de forma scrisă şi protecţia pe care ţi-o conferă un monitor şi o conexiune internetică în defavoarea comunicării verbale, directe sau prin intermediul unui telefon.