Ca pe Pilif vă petrece fanfara

Adeseori mă izbesc de ipocrizia societăţii în care trăim. Cel mai clar putem observa acest fenomen atunci când diverşi indivizi trec în nefiinţă şi toată presa se repede să îi închine osanale, iar nenumăraţi oameni mai mult ori mai puţin cunoscuţi lăcrămează pe la televizoare ori prin ziare.

Ştim cu toţii ce porcarie de constituţie avem şi totuşi, la moartea „părintelui” ei, Antonie Iorgovan, s-a tot menţionat ce senator minunat fusase, ce jurist meritoriu, ce om minunat!

Alt exemplu: Dan Iosif. Acuzele la adresa acestuia au fost mult mai grave. Gurile rele îl acuzau că în tinereţe s-ar fi îndeletnicit ceva vreme cu furatul câinilor de companie pentru ca, mai apoi, să îi returneze contra unei recompense. Mai grav este faptul că unii l-au învinuit că în timpul revoluţiei din ’89 ar fi ucis cu mâna lui câţiva băieţi nevinovaţi, soldaţi care păzeau seifurile lui Ceauşescu, pe care Iosif le-ar fi mitraliat şi golit în grabă. Şi la adresa lui s-au adus omagii după deces.

Cu toţii am auzit de celebrul Silviu Brucan, cel care a lansat la fel de celebra predicţie conform căreia, „pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani”. Câţi dintre noi ştiu însă că acest individ a fost un apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi că, în calitatea sa de secretar general de redacţie la ziarul „Scânteia”, a cerut condamnarea la moarte, printre alţii, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu ori Pamfil Şeicaru. Era numit “maestru” la Pro Tv însă mulţi au uitat ce bestie sinistră le vorbea prin ecran. Cei câţiva ani de domiciliu forţat pe care i-a petrecut în Dămăroaia parcă i-ar fi şters toate păcatele transformându-l într-un dizident.

De ce am enumerat aceste fapte? Pentru că, acum ceva timp, pe data de 30 august, Ralu Filip, fost preşedinte al C.N.A.-ului, ar fi împlinit 50 de ani. Spun ar fi împlinit, pentru că acum 2 ani, în ziua de 22 mai, acesta a trecut în lumea celor drepţi. Din nou s-au făcut elogii, din nou s-a plâns cu lacrimi de crocodil.

Aş vrea să formulez în câteva cuvinte amintirea mea despre Pilif, după cum a fost supranumit de către membrii trupei de hip-hop, Paraziţii.

În opinia mea, Ralu Filip a fost un instrument macabru de cenzură, un dulău ascultător, atent la comenzile stăpânilor săi PSD-işti. E ciudat cum, un individ urmărit pe vremuri de securitate, a putut ajunge să reprezinte tocmai ceea ce a infierat în perioada dictaturii.

Mi-am permis odată să încerc să dialoghez cu Pilif. Era invitat la Marius Tucă în emisiune şi am telefonat pentru a intra în direct. L-am întrebat de ce vrea să cenzureze piesele trupei Paraziţii şi dacă nu ar fi mai bine să le pună tuturor românilor ochelari roz pe ochi pentru a nu mai vedea mizeria din jur. Figura de stil era o parafrazare a unei secvenţe citite în “Toate pânzele sus” de Radu Tudoran, în care se povestea cum Gherasim, cârmaciul, venise cu ideea de a pune la ochii caprelor ochelari verzi, pentru ca iarba uscată de pe meleagurile elene să li se pară animalelor proaspătă şi grasă. Pentru mine asta reprezenta toată scălâmbăiala dance de pe atunci.

Desigur, Pilif nu m-a învrednicit cu vreun cuvânt, încăpăţânându-se să nu intre în dialog cu umila-mi persoană.

De aceea, plin de stisfacţie am strigat la un concert Paraziţii „*UIE C.N.A.” din nou şi din nou, frustrat de aroganţa acestui individ sinistru!

Nici acum, după atâţia ani, când îi contemplu ochii oblici nu îmi pot stăpâni ura ce mă macină. De ce? Pentru că Ralu Filip a reprezentat ceea ce am crezut mereu că e mai rău pe lume: cenzura, îngrădirea dreptului la exprimare, pumnul în gură, talpa de pe grumaz!

Şi când te gândeşti că în loc să facă război cu “Ciao Darwin”, o emisiune cu ţâţe goale prezente pe ecan la ore de maximă audienţă, lui i se căşunase pe muzica rap.

Acum îmi vine să vomit când mi-i imaginez pe lupii moralişti care, după citirea acestui articol, vor spune: “Nu ai pic de respect pentru un om care a murit! Nu ai nimic sfânt în tine! Despre morţi numai de bine!”

Ei bine, nu e bine! Noi cu toţii vom rămâne în memoria celorlalţi aşa cum am trăit. Iar dacă pe mormintele noastre vor creşte buruieni şi nu va arde nici o lumânare va fi numai vina noastră!

Noua Frecţie

Multe lucruri mă scârbesc pe lumea asta şi, cred eu, pe drept cuvânt. Printre ele, pe unul dintre primele locuri, se află intoleranţa de orice fel. De aceea, dintr-un masochism intelectual de nestăvilit, nu mă pot abţine să nu intru în conflict cu diverşi exaltaţi care îşi doresc închisori pline, reînfiinţarea lagărelor, revenirea lui Antonescu, ş.a.m.d.

Reacţia lor la comentariile mele ironice, dar de bun simţ, în esenţă, sunt foarte amuzante: „Bă, tu eşti homosexual?”, „Las’ că te ştiu eu! Eşti de la O.N.G.-urile ţigăneşti!!!”, „Îţi recunosc stilul! Tu eşti jidanul care semnează cu pseudonimele X, Y, Z!”

O, da! „Brusc şi dintr-o dată” devin un sionist-jidan-ţigan-şătrar-homosexual! De fiecare dată când aud discursuri de genul ăsta, un rânjet aproape tâmp mi se aşterne pe figură… Deci ăştia sunt oamenii care au avut revelaţia răului suprem pe planetă? Purtătorii stindardului naţionalist? Vai de capu’ nostru…!

Mulţi dintre aceşti măscărici sunt membri ai Noii Drepte, o organizaţie înfiinţată în anul 2000 şi care susţine că ar duce „o luptă permanentă pentru trezirea conştiinţelor şi avertizarea asupra pericolelor care ameninţă neamul românesc”. Ei “luptă pentru pământul, tradiţiile şi familiile noastre”. “Prin tot ceea ce ei întreprind doresc să contribuie la resurecţia identitară şi spirituală a românilor de pretutindeni”.

Câte vorbe mari…

Obiectivele lor, pe care îmi permit să le comentez o ţâră, punct cu punct, sunt:

-Unirea României cu Moldova – Ha! E amuzant cum băieţii ăştia ignoră total posibilitatea ca “fraţii noştri de peste Prut” să îşi dorească mai mult să vieţuiască într-un stat numai al lor, şi nu uniţi cu frumoasa Românie… Altfel, e ca şi cum ai obliga bătrânica să treacă strada. Nu mai bine aţi milita ca acei oameni să trăiască în democraţie şi să scape de asuprirea comuniştilor filo-ruşi? Frecţie!

-Denunţarea tratatului cu Ucraina din 1997 – Dar denunţaţi, băieţi! Cine vă împiedică? Problema e că denunţul ăsta al vostru nu are nici o urmare faptică. Deci… frecţie!

-Ameliorarea situaţiei românilor din Harghita şi Covasna – Şi cam cum aveţi de gând să faceţi chestia asta? Prin mitinguri? Foarte util…Frecţie!

-Conservarea şi afirmarea identităţii etnice, lingvistice, culturale şi religioase a comunităţilor autohtone româneşti din rjurul frontierelor României – Aha… E clar! Adică cum? Aveţi posibilitatea de a vă implica în vreun fel în problemele interne ale statelor respective? Şi cum veţi face asta? Verdict, frecţie!

-Eliminarea confuziei dintre “rromi” şi români – Cu siguranţă asta era problema! Dacă nu li s-ar mai spune “rromi” ci “ţigani”, pe buletinele lor nu va mai scrie “cetăţean român”, iar străinii nu vor şti de unde au venit. Jenant! Frecţie!!!

-Educarea tineretului român în spirit naţionalist şi creştin – Lasă, băi, că v-am văzut eu cum sunteţi educat în spirit creştin! Se vede în cum vorbiţi, gândiţi, vă comportaţi. După ce ieşiţi naibii de prin crâşme şi veţi începe să vorbiţi despre “dragostea faţă de aproapele tău”, am să pun botul şi la vrăjeala asta cu “educaţia creştina”. Frecţie!

-Întreţinerea cultului eroilor care s-au jertfit pentru Dumnezeu, neam şi ţară – Mda… Alte vorbe. Băăă! Ceva util sunteţi în stare să faceţi??? Frecţie!

-Protejarea familiei tradiţionale – Aoleu! Ce înseamnă asta? Eu am citit “Ion” şi “Moromeţii”, plus că mi-a mai povestit taică-meu cam în ce fel se manifestă familia lui tradiţională. Mersi mult! Prefer familia modernă! Frecţie!

-Combaterea iniţiativelor ce vizează legalizarea căsătoriilor şi adopţiilor homosexuale – Ce să zic, aici ne proptiserăm. Dintr-o dată, altă problemă nu are naţia asta. Şi cum le combateţi, mă? Alte proteste? Frecţie!

-Sprijinirea Bisericii Ortodoxe Române – Da frate! Aşa înţeleg! Adică, pe cuvânt, cu asta sunt de acord! Nu sunt încă destui indivizi care se calcă în picioare la moaşte, aghiazmă şi alte de-astea! BOR se şi speteşte să îi ajute pe cei nevoiaşi, să îşi îngrijească turmele, fiind un ideal de simţire creştină. Haideţi, bă! Mă lasaţi cu caterinca? Frecţie!!!!!

-Promovarea ideii de Justiţie Socială – Asta ce dracu înseamnă? Tot vreo frecţie tre’ să fie!

-Combaterea capitalismului apatrid – CUM???? Vreau să vă văd cu faceţi asta. Până atunci, şi obiectivul ăsta e doar o frecţie!

-Renegocierea Tratatului de Aderare a României la U.E. – Din nou pun întrebarea de bază în ce vă priveşte: CUM VEŢI FACE ASTA? Ce presiuni puteţi face dacă tot afirmaţi că nu vreţi să vă implicaţi politic? Frecţie!

-Promovarea unei politici externe bazată pe demnitate şi primatul interesului naţional – Într-adevăr, dacă staţi cu mâinile în buzunare şi vă chiorâţi de pe margine, fluturând pancarte, veţi face şi în domeniul ăsta mai mult de o grămadă. Frecţie!

Nu-i aşa că sunt simpatici?

Poate e doar impresia mea, dar tot ce scrie mai sus e o simplă frecţie… la un picior de lemn, desigur. Până şi manifestaţiile lor anti-avort nu sunt decât nişte reacţii inutile. Când am să aud că Noua Dreaptă a deschis primul centru maternal pentru tinerele alungate de acasă deoarece familiile lor „tradiţionaliste” nu vor să le primească și accepte cu burta la gură sau cu prunc din flori, atunci am să îi simpatizez măcar puţin.

Hai că m-am lungit prea mult vorbind despre „Noua Frecţie”. Concluzia e că tot ce fac indivizii ăştia este să se bată cu anarhiştii, să vitupereze pe forumuri şi să întreprindă mitinguri penibile.

Hai, pa, măi, „nou-dreptacilor”!

Mai bine golan, decât activist

De ce scriu despre asta în miezul lui septembrie? Deoarece îmi pare că o bună parte din atitudinea noastră din ultimii 20 de ani a fost influenţată în mod decisiv de această dramă post-decembristă. Iar noi, oamenii în general, avem tendinţa de a uita.

Ce s-a întâmplat atunci? Sunt multe de spus, şi totuşi puţine. Pe scurt, lucrurile s-au întâmplat cam aşa:

Învâlvătaţi de principiile revoluţionare, motivaţi de victoria nesperată dobândită cu numai jumătate de an înainte, idealiştii bucureşteni au hotărât să îşi impună voinţa în faţa „oamenilor de bine, numiţi şi neo-comunişti, şi fără de ruşine”. Celebrul „punct 8” de la Timişoara era pe buzele tuturor, iar corturile întinse în Piaţa Revoluţiei filtrau printre aripile lor versuri militante şi acorduri de chitară.

„Noi nu vrem neo-comunism, nici neo-libertate

Democraţii originale şi nici minciuni sfruntate!”

Aceşti „huligani” – „lumpeni”, după cum avea să îi numească mai târziu onorabilul academician Răzvan Theodorescu -, aveau o viziune atât de romantică şi diafană asupra noii Românii, încât îşi imaginau că le vor putea întoarce boii din drum noii şlehte securiste care acaparase conducerea statului. Părea o adevărată „Cruciadă a Copiilor”, o luptă între puritatea idealurilor decembriste şi machiavelismul prost înţeles al avizilor de bani şi putere.

Astăzi ne e greu să ne imaginăm cum s-a întâmplat ca o grămadă de „hipioţi” înarmaţi cu chitări să poată crea o reacţie atât de violentă din partea autorităţilor. Din păcate, nici nu te poţi aştepta la altceva de la nomenclatura comunistă?

Mereu l-am considerat pe Ion Iliescu un maniac al puterii. Oricine ar putea râde la amintirea acelei prime vizite a Regelui Mihai I, când autorităţile nu l-au lăsat pe bătrânul ex-suveran să depşească măcar pragul aeroportului. Nu s-ar putea spune că Regele ar fi păşit pe pământ Românesc. Cine a văzut „Terminalul” cu Tom Hanks ştie la ce mă refer… Probabil, preşedintele Ilici era înfricoşat că mişcările populare anarhice îl vor dărâma şi vor pune în loc un monarh.

Unii spun că ar fi fost speriat de ideea de a pierde puterea. Alţii cred că apelul său la ajutorul minerilor ar fi fost efectuat în urma unei analize reci şi pragmatice.

Cert este faptul că, prin învrăjbirea unei categorii sociale împotriva alteia, tovarăşul Ion Iliescu a pus-o de un mic război civil după ce, în prealabil, asmuţise jandarmeria peste „golani”. Incendierea autobuzelor a fost o altă idee strălucită, învăţată mai mult ca sigur, la Moscova. Şcoala pare aceeaşi, mai ales dacă ne permitem o comparaţie între evenimentele recente din Republica Moldova şi cele petrecute în Bucureştiul anului ’90. Când nu ai o manifestaţie violentă, e mai mult decât indicat să apelezi la o diversiune specifică. Cum altfel îţi poţi ţine spatele asigurat la numărarea capetelor sparte şi arestărilor brutale? Doar avea o revoluţie în C.V., când celebrii terorişti au isterizat o ţară întreagă.

Iar cu acea ocazie a scuturat puţin şi opoziţia de dreapta. Droguri, valută, arme, tot ce cu gândul nu gândeai a fost găsit în sediile partidelor istorice.

Iată cum, prin această sumă de diversiuni atât de bătătoare la ochi, tovarăşul Iliescu, îşi dădea pe faţă educaţia bolşevică. Ce era cu atâta libertate în ţara asta, tovarăşi?!? Cum îşi permit aceşti golani nespălaţi să pună măcar în discuţie părăsirea cârmei prospăt câştigate cu lacrimi şi sânge? Desigur, nu ale lui, dar orişicât! Cu atât mai mult! Pentru ce atâtea uneltiri? Pentru ce atâtea maşinaţiuni? Pentru ce atâta mascaradă electorală?!?

Care a fost rezultatul? Un popor recăzut în hibernare. „Eu cred că suntem un popor vegetal!” scria Ana Blandiana şi bine mai zicea. Ne mai mirăm când copiii traumatizaţi ajung introvertiţi, mereu dispuşi la victimizare şi mai ales auto-victimizare? Aşa e şi cu popoarele: spaima se cuibăreşte în suflet, nu mai poţi spune „nu”, nu mai poţi să militezi pentru dreptul tău. Vei trăi mereu cu spaima unei noi mineriade în care să cazi victimă îndrăznelii de a cere ceea ce tu crezi că e corect.

Acest popor a avut şansa sa la mândrie. La autodeterminare. La un destin puţin altfel.

Cât despre tovarăşul Iliescu, nu pot decât să îl citez pe dl. Neagu Djuvara. Eu cred că „omul ăsta nu trebuie să moară în patul lui”! De ce? Pentru că asta ar trebui să fie soarta unui ucigaş, mai precis, ucigaşul sufletului unui întreg popor.

P.S.- Am fost revoltat de poziţia adoptată de Cristian Tudor Popescu cu privire la această chestiune. Tentativa dumnealui de a distrage atenţia opiniei publice de la responsabilitatea tovarăşului Ilici şi de o plasa către frustrările şi ignoranţa troglodiţilor de mineri, nu poate decât să mă nemulţumească. În umila mea opinie, mâna criminalului e mai vinovată decât arma ucigaşă. Dar, în fine, poate că mintea mea puerilă nu poate cuprinde subtilităţile unui eveniment istoric atât de complex.

Inimi la gheaţă

Când eram copil mă jucam cu puştii de prin cartier şi adesea se întâmpla să ne luăm la bătaie din te miri ce. Se afla printre ei unul numit Bogdănel, un băiat fragil, cu ochii mari, albaştri, şi păr cârlionţat. Pirpiriu şi slăbuţ cum era, avea totuşi o limbă ascuţită care mă determina adesea să îmi doresc să îi tăbăcesc fundul. Totuşi, de fiecare dată când puneam mâna pe el şi voiam să îi aplic o bine meritată corecţie, ţipa ca din gură de şarpe că îl doare operaţia. Nimeni nu mai ştia când şi-o făcuse (apenticită parcă avusese), dar el încă o invoca la greu. Cum să îi mai trânteşti fundul de pământ când îţi apărea dinaintea ochilor o zgaibă deschisă, sângerândă? Cum să fii aşa o bestie lipsită de suflet? În final îl lăsam în plata domnului iar el se bucura că mă prostise încă odată. Însă nu în gura mare. Se târa puţin pe acolo, şchiopătând, încruntat, bolborosind, ca şi cum deja ar fi suferit de ceva.

Acum ceva vreme, la sfârşitul lui august, un scandal diplomatic a izbucnit între Suedia şi Israel. Motivele au şocat o lume întreagă, deşi vocile ultragiate nu prea s-au auzit. Care fusese problema? Un ziar suedez (pare-se de scandal), Aftonbladet, a acuzat armata israeliană că s-ar fi îndeletnicit cu traficul de organe prelevate de la prizonierii palestinieni ucişi în acest scop.

Desigur, guvernul israelian a sărit ca ars şi a cerut să se ia măsuri drastice împotriva publicaţiei respective. Guvernul suedez s-a codit. În numele libertăţii presei spuneau ei. Replica a fost necruţătoare: antisemitism!!!

Ca să vezi… Antisemitism!

Acest Bogdănel la nivel mondial a găsit din nou ocazia de a urla: MĂ LOVEŞTI LA OPERAŢIE!!!!

Nicioadată nu am pus prea multă bază pe ceea ce scrie presa de scandal. N-am să stau acum să cred tot ce îmi spune un scribălău avid de senzaţional, dar nici nu aş băga mâna în foc pentru corectitudinea armatei israeliene. Ştim bine cît de disproporţionată a fost reacţia din acest an faţă de rebelii palestinieni. Sute de civili de orice vârstă şi sex ucişi în Fâşia Gaza doar pentru a răzbuna o mână de soldaţi combatanţi. Nimic nu mă mai miră pe lumea asta. Nici măcar nu mă mai revoltă ştirile despre victimele colaterale. Mi se rupe sufletul la ideea că încă mai există oameni care nu pot trăi în linişte pe meleagurile natale. Însă măcar în materie de principii îmi permit să mă pronunţ pe seama acestui subiect tabu.

Statul Israel şi-a arogat de ceva vreme dreptul de a reprezenta toată evreimea. Şi pe evreii de pe acolo, şi pe cei de pe aici. Evreii din Rusia, Polonia, Anglia, Egipt, Argentina, S.U.A., toţi sunt ca şi israelieni deşi poate că nu au încă cetăţenie. De aceea, guvernul israelian îşi permite şi să scrâşnească: „antisemitism”.

Mă frământă de ceva vreme o întrebare: de când israelian este sinonim cu evreu?

„Antisemit”! Cu acest cuvânt umpli de noroi orice intenţie de a scoate la lumină scheletele ascunse prin dulapuri. Poţi să mai pomeneşti astăzi despre faptul că mare parte dintre membrii de marcă ai mişcării comuniste din prima jumătate a secolului al XX-lea au fost evrei? Nu, pentru că bieţii oameni ucişi de nazişti servesc mult mai bine ca material de propagandă. E dezgustător modul în care politicienii aruncă perdele de fum formate din cenuşa părinţilor lor incineraţi la Auschwitz. Sub acest scut, orice mârşăvie poate fi ascunsă sub preş. Aşa cum, pe vremea Războiului Rece, orice critică la adresa americanilor era taxată drept comunism.

O spun şi o repet: niciodată criticile la adresa unui guvern nu pot să îi atingă şi pe cetăţenii respectivului stat ori membrii acelei naţiuni. Da! Poţi fi anti-israelian, însă diferenţa între acest termen şi cel de „anti-semit” e ca de la cer la pământ.

Sunt scârbit de atâta ipocrizie. Şi nimeni nu are puţin curaj să taxeze nişte nedreptăţi evidente de teamă să nu fie ştamplaţi cu stigmatizantul apelativ.

În ce mă priveşte, ştampilaţi-mă cu ce vreţi! Am să ridic pumnul şi la Dumnezeu când voi considera că abuzează de puterea lui! Cine mai crede azi în popoare alese?

Şi încă ceva. Am eu o vagă impresie, sau arabii sunt şi ei un popor semitic? Conform minimelor cunoştinţe de cultură generală pe care le posed, chiar Vechiul Testament menţionează înrudirea dintre aceste două etnii. Mai precis, Abraham, urmaşul lui Sem (întâiul născut al lui Noe), ar fi fost tatăl străbunilor evreilor şi arabilor – Iacob (Israel) şi Ismael.

Nu e ironic să vedem cum întregul Occident ar putea fi catalogat, la o adică, drept anti-semit?

Ştampilat!!!

Trăim în România și Badea ne ocupă tot timpul

Zilele acestea se împlinesc 5 ani de când emisiunea „În gura presei” este difuzată la orele târzii din noapte. Sincer să fiu, mi-e greu să formulez un text în ceea ce îl priveşte pe Badea. Îi spun Badea pentru că, deşi e mai în etate cu o dacadă faţă de subsemnatul, nu aş putea să îi spun în intimitatea minţii mele „domnule”. Din punctul meu de vedere, Badea îşi merită numele din plin. În trecut, fraţii ori copiii mai mici se adresau celor mai mari cu apelativul „bade”. Era o formă de respect obligatorie, aşa cum unui om bătrân trebuia să i te adresezi cu „matale”. Pentru mine, Badea a fost ca unul dintre băieţii mult mai mari ca mine care îmi făceau onoarea în copilărie de a mă învăţa câteva chestii despre viaţă. Plin de sine, stăpân pe adevărul absolut, sigur pe ceea ce spune, pentru tânărul idealist care eram la acea vreme, Badea era un zeu, un mentor.

Îmi amintesc cu nostalgie cum încercam să rezist cu stoicism până la acea oră din noapte (12.30 – 01.30 a.m.), eu, student în primul an de facultate, cu caş la gură şi suflet pur de fecioară. Adesea adormeam în fotoliu şi mă trezeam a doua zi determinat să văd nenorocita de reluare care era pusă în duşmănie la prima geană de lumină. Ţin minte discuţiile pe care le aveam cu Sarmală, un bun prieten din cartier, când, în unele seri, casa scării se transformă în sala de dezbateri până spre miezul nopţii, iar preşul din faţa uşii în obiect destinat şederii.

Încă îmi place Badea. Îmi place deoarece, în numeroase puncte, părerile noastre se suprapun aproape perfect. Încă mi se mai întâmplă ca, în polemicile pe care le port cu tatăl meu pe teme politice, acesta să îmi dea următoarea replică devastatoare, privindu-mă maliţios: “Aşa zice Badea?” Ceea ce e mai deranjant e faptul că orice aş răspunde, acea lucire răutăcioasă nu dispare…

Tatăl meu, asemeni multor oameni în vârstă, nu apreciază stilul lui Badea. Deşi este de acord cu multe dintre afirmaţiile sale, forma în care sunt ele exprimate îi crează repulsie. Mie, din contră, tocmai acest stil mi se pare fascinant. Îmbinarea inspirată între şmecherie, agresivitate, inteligenţă şi umor îl fac pe acest realizator foarte uşor prizabil pentru publicul tânăr. Sunt de părere că, dacă puştii din această ţară ar ţine urechile deschise la discursurile lui Badea cu privire la spiritul de turmă de care dă dovadă fiinţa umană şi la dezgustătoarea înclinaţie spre etalarea bunăstării, atunci am avea un viitor mult mai decent.

De-a lungul timpului, acest personaj şi-a mai pierdut din aura de semi-zeu, însă niciodată nu s-a prăbuşit în ţărână asemeni altora, deşi s-a clătinat uneori periculos de mult. În unele chestiuni aş fi în stare să mor cu el de gât. Se întâmplă adeseori să dea dovadă de o autosuficienţă şi o superficialitate de-a dreptul revoltatoare. În plus, puţin mă interesează pe mine conflictele lui personale, iar faptul că aruncă din plin cu noroi în concurenţă nu face decât să mă dezămăgească. Dar, asta e, nimeni nu e perfect.

Pot spune cu mâna pe inimă ca Badea mi-a deschis ochii cu privire la lumea în care trăim. Mi-am dat seama că orice ideal se întinează şi sună gol în gura politicienilor. Că pentru noi nu există speranţă. Că lupii tineri sunt crescuţi de lupi bătrâni. Că viziunea politică e o vorbă în vânt. Dar, mai presus de orice, am realizat că aceşti hoţi care ne conduc nu vor numai să trăiască în lux, cu mâinile afundate până la umăr în banul public. Ei vor să fie şi respectaţi!

La naiba! NU!

Băi, bogatule! Furi, imbuibatul dracului! Da´ nu îmi cere să te şi respect, să îţi vorbesc frumos, să fiu politicos, să fiu deontolog!

Nu vreau să te votez! Nu mai vreau să te mai trimit ca pe lup în stâna cu oi! Nu vreau să te mai văd la tv, nu vreau să te mai aud la radio! Vreau să scap de tine şi prezenţa ta infectă! Lasă-mă şi cu deontologia, lasă-mă şi cu lacheii tăi de la C.N.A. şi cu justiţia ta de aserviţi politic, şi cu instituţiile mafiote pe care le-ai infestat ca să-ţi fie bine! Lasă-mă şi cu legile, şi cu datoriile morale! Lasă-mă cu slugoii tăi care ne acuză pe noi, „prostimea”, cum că am „culpabiliza succesul”. Lasă-mă cu stânga, cu dreapta, cu centrul! Lasă-mă cu liberalismul, cu socialismul, cu democraţia! Lasă-mă de tot!!!

Ia-ţi banii tăi mulţi şi du-te! Du-te-n… şi lasă-ma-n pace!

Nu se poate?!? Atunci, lasă-mi măcar dreptul să te înjur! Atâta satisfacţie să am, că oricum nu te voi vedea înfundând părnaia!!!

Aşa sărbătoresc eu cinci ani de „În gura presei”. Savurând gustul propriului sânge în gură, fără viitor, drogându-mă cu idealuri eterice.

Spumegând neputincios într-un articol pe un blog.

“Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul!”

Avem un premier cosaş

Avem un premier cosaş. Mişto…câte naţiuni de pe suprafaţa planetei se pot lăuda cu o asemenea realizare? Domnu’ Boc o ia mereu ardeleneşte, făcând un titlu de glorie din capacitatea sa de a tăia vitejeşte cărări prin lanuri, închipuindu-se un fel de Mihai Viteazul in viziune Coşbuciană.

Ca să parafrazez vorba poetului necunoscut, Miluţ e “Nalt în stat, mare la sfat şi viteaz cum n-a mai stat”. „Nalt” o fi el în stat, căci fizicul nu-l ajută în mod deosebit. Acesta n-ar fi tocmai un impediment. Se ştie din istorie că unul ca Ştefan cel Mare băga spaima în multă mogulime… ăsta era oare termenul? În fine… Nu prea s-au păstrat fotografii din acea perioadă. Sărmanul Joseph Nicephore Niepce încă nu se născuse încă (slavă cerului!). Dar dacă cineva l-ar fi fotografiat pe legendarul nostru domnitor la o întâlnire cu solii tătari, poate am fi observat cu surprindere faptul că, dintr-un complex de nestăpânit, micul tartor se ridica pe vârfuri pentru a face faţă în mod onorabil scunzilor păgâni asiatici. Am fi observat cu surprindere (pentru a câta oară!), că istoria se repetă.

Poate din acest motiv voievodul îşi scurta de cap inamicii: ar fi fost şi culmea ca grupurile de interese să se iţească pe deasupra coroanei.

Este evident că adesea, lipsa centimetrilor i-au motivat pe oamenii mici dar cu caractere puternice să reuşească în viaţă. Spre exemplu, Napoleon! Mare om, mare caracter! Ţinea ascuns în raniţă bastonul de mareşal şi l-a scos de acolo numai când a ajuns împărat. Cui îi trebuie baston cînd are sceptru?

Boc nu va ajunge niciodată împărat. Nici domnitor, nici rege, nici shogun ori cancelar… Nici măcar preşedinte. Coloana lui vertebrală şi vârfurile degeţelelor sale inferioare se înmoaie brusc în prezenţa unui anume căpitan, deşi în restul timpului guriţa lui turuie ca o moară hodorogită, “editând perfect câteva fraze, în timp ce unii dintre noi spunem numai câteva cuvinte”. Mare păcat că frazele acelea nu sunt cele potrivite. Una dintre ele ar fi: “Îmi dau demisia deoarece nu sunt capabil să scot ţara din criză pentru că sunt un incompetent bun de nimic şi mă întorc la coasă urmându-mi vocaţia de o viaţă”. Dacă dl Boc va spune aceasta frază fără să respire, în maxim trei secunde, pun pariu că orice companie de publicitate se va bate pentru serviciile lui. Reclamele pentru medicamente au nevoie de oameni capabili.

Lăsând caterinca la o parte, mi-aş permite o mică analiză a pasiunii dlui premier pentru utilul obiect numit coasă. Îmi amintesc faptul că odată, de mult, în tinereţea mea zbuciumată (acum vreo cinci ani, adică), vorbeam pe tema cositului cu un vechi coleg. Omul era foarte încântat atunci când vara, prin lunile de vacanţă, se ducea la ţară şi cu avânt dobora la pământ milioane de fire de iarbă, pentru a le înălţa mai apoi cu furca în căpiţe. Adora mirosul de iarbă proaspăt tăiată, iubea fâşâitul lamei arcuite în vegetaţia deasă, se simţea înălţat de oboseala ce îi cuprindea trupul! Cel mai mult, însă, iubea modul în care această activitate îi punea la muncă muşchii. Mişcarea specifică îi dădea imbold. Eleganţa posturii în sine îl făcea să se simtă bărbat. Absorbea forţa obiectului care i se scurgea prin antebraţe, în umeri, în omoplaţi, în şale… Coasa devenea un obiect magic, un fetiş primitiv care îl masculiniza pe cel ce o folosea, oferindu-i puteri semi-demiurgice…

Marea pasiune a dlui premier pentru coasă îmi aminteşte de acea discuţie pasională. Mi se pare trist, totuşi, că Boc se simte bărbat adevărat numai cu coasa în mâini, în restul timpului fiind stăpânit de un intens sentiment de inferioritate. Şi acesta este premierul României? Cel ce va scoate ţara din criză? Poate dacă România ar fi toată numai un câmp cu iarbă grasă şi înaltă, dl Boc ar fi omul potrivit. Dar aşa…

TRANSRomânia

Dacă încerci să îi explici cuiva câte similarităţi există între comportamentul uman şi cel animal îţi va spune că acest lucru e o prostie. Poţi încerca să îl convingi şi poate chiar vei reuşi să îl impresionezi povestindu-i despre modul în care se împacă cimpanzeii (întinzându-şi membrele superioare), despre faptul că aceştia folosesc unelte primitive, despre atitudinea prietenoasă şi plină de inteligenţă a delfinilor, despre devoţiunea câinelui care îşi jeleşte stăpânul etc, etc. În general, trezesc interes acele laturi creative şi emotive ale fiinţelor lipsite de conştiinţă –deşi multe dintre ele sunt interpretate în mod subiectiv şi părtinitor. Însă, din punctul în care aduci în discuţie elementele negative care corespund celor două categorii biologice, ţi se ridică în faţă un zid de nestrăbătut. Gata! Din acel moment i s-a pus pata! Omul e un minunat, o creatura creata de Dumnezeu după chipul şi asemănarea acestuia.

Mereu m-a nedumerit acest concept…Cum adica după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Dumnezeu are păr pe piept? Ori apendice? Sau şi mai tare, cam care ar fi amprentele digitale ale lui Dumnezeu? În fine, nu asta e ideea, pentru că aş putea accepta ideea unei asemănări spirituale. Din păcate, la acest punct, începe să mi se zbată un ochi…La nivel spiritual??? Dumnezeule mare!!! Şi cam care mama naibii ar fi aceasta „asemănare spirituală”??? Păi, dacă te uiţi în jurul tău, nu prea e!

În mod clar, omul este un animal. Iar dacă ne concentrăm la modul său de a se comporta e clar că natura lui nu e nici pe departe divină.

Cel mai teribil mi se pare modul în care indivizii se manifestă cu cei diferiţi faţă de ei înşişi. Rasism, xenofobie, homofobie, etc, etc! Să ne uităm numai la cazul travestitului Naomi. Pornind de la premiză că respectiva întâmplare a fost reală şi nu o înscenare a OTV-ului –şi, la drept vorbind, de ce nu ar fi real cunoscând modul în care se comportă concetăţenii noştri-, avem o imagine foarte clară cu privire la subiectul de faţă.

Naomi este o persoană cu grave probleme de personalitate. Sunt convins că viaţa lui/ei nu e deloc o încântare. E groaznic să te simţi străin de propriul corp, să nu te suporţi pe tine însuţi, să ai depresii teribile pentru faptul că TU –ca prezenţă fizică- de fapt, NU eşti tu. Îi înţeleg dorinţa de se îmbrăca în femeie, de a crea măcar aparenţa a ceea ce se simte şi, practic, este –pentru că, de fapt, suntem ceea ce creierul nostru ne ordonă să fim.

Ceea ce nu înţeleg şi mi-e greu să accept este modul în care Naomi a ales să se exteriorizeze, devenind o plagă în domeniul media. Desigur, sunt o mulţime de bărbaţi şi femei care au aceeaşi atitudine în faţa camerei de filmat ori a aparatului foto, şi sunt –la rândul lor- la fel de blamabile. Faptul că iese în faţă într-un mod atât de lipsit de inhibiţii nu face decât să trezească nemulţumirea publicului mai puţin amator de producţii tabloide.

Printre aceşti telespectatori revoltaţi se găsesc unii pentru care nu scălâmbăiala în sine este supărătoare, ci persoanele implicate în realizarea ei. Până acum nu am le-am văzut pe Oana Zăvoranu ori Nichita tunse şi umilite de nimeni, deci nu fenomenul în sine a fost vizat de către vajnicii „vigilante”, ci nenorocitul/a de Naomi.

Mereu m-au revoltat oamenii violenţi, însă cei care îşi umilesc victimile sunt, în viziunea mea, cei mai mizerabili oameni. Faptul că au agresat un om e de neiertat, dar tunderea şi aruncarea lui în tomberonul de gunoi e un gest sinistru. A-ţi bate joc de o persoană bolnavă este un gest demn de dispreţ. Cu cine s-au pus acei bărbaţi curajoşi şi însetaţi de drepate? Cu un individ efeminat, slab şi îmbrăcat în haine de damă! Halal bărbaţi!

Băăăăăăăăăăăăăăăăăi! Jean-Claude-Van-Damme-ilor!!!
Băăăăăăăăăăăăăăăăăi! Arnold Schwarzenegger-ilor!!!
Băăăăăăăăăăăăăăăăăi! Steven Seagal-ilor!!!

Bunul, răul şi urâtul

Bonom, rotofei, cu barba gen amish zulufându-i falca, acest personaj dionisiac pare a fi un monument însufleţit al împăciuirii. Deşi priveşte pe sub linia continuă a sprâncenelor sale stufoase, din spatele lentilelor ample ale unor ochelari enormi, asemeni unui pedagog de şcoală, omul scrie “Despre îngeri”, contemplându-le aripile îmbârligate în zborul divin. Ar putea vorbi pe “Limba păsărilor” la vederea tuturor acestor “Comedii la porţile orientului”, “Ochiul şi lucrurile” dovedindu-se a fi de multe ori la marginea ridicolului.

Acest om e un erou. Se insinuează cu abilitate în miezul conflictului, înfruntând cu zâmbetul pe buze tirurile verbale semi-automate şi baionetele argumentelor mânuite cu abilitate. Prezenţa lui pare a linişti spiritele, adversarii muşcându-şi zăbala, îşi şterg spumele de pe boturi, vârându-şi săbiile în teci. Nici strângeri de mână, nici zâmbete amabile, dar scopul este atins. Mâine flegmele vor zbura din nou pe revere, însă în această seară e linişte. Numai firavele săgeţi ale privirilor mai zboară uneori prin văzduh.

Puţini au atâta lipsă de delicateţe încât să îl agreseze cumva pe boemul pacifist, de parcă pe fruntea lui ar scrie cu litere de-o şchioapă: NU TRAGEŢI ÎN PIANIST! La drept vorbind ar fi şi degradant, ca şi cum ai vrea să baţi cu bâta un biet urs panda…
Şi totuşi nu pot să mă abţin! Oricât de mult l-aş fi simpatizat pe domnu’ Pleşu, cu uşurinţă aş lua o pană cu care să îl croiesc aprig! El e “Bunul”.

Înalt, firav, uneori afişând o morgă numai bună de transportat pe targă la “Mina Minovici”, acest “european cu papion” pare atât de fragil, încât până şi o balerina de porţelan inspiră mai multă forţă. Ca un adevărat ascet al culturii, epigonul Cioranian de mare clasă îşi afişează freza cu specific hitlerist, hipnotizând audienţa cu vorbe meşteşugite, pline de inteligenţă şi spirit despre minunile capitalismului, sistem mai mântuitor decât Iisus Cristos în persoană.

Orice i s-ar putea ierta “înfundatului”, mai puţin agresivitatea, la fel de naturală ca furia turbată a unui melc. Mostrele sale de gândire la adresa poporului român sunt atât de revoltătoare încât îţi vine să îl pui să-şi ingurgiteze propriile scrieri. Supărătoare nu sunt opiniile în sine, ci lipsa de înţelegere faţă de acest vulg nefericit, trecut prin mizeriile comunismului şi care, asemeni animalului obişnuit cu gratiile cuştii preferă temniţa libertăţii. Să acuzi poporul român pentru alegerea lui Iliescu e nu numai înverşunare, ci mai ales rea voinţă.
Trăiesc cu speranţa că într-o zi voi avea posibilitatea să îl pun pe domnu’ Patapievici în rolul lui Cronos! El e “Răul”.

El e un om profund…El e un om…El e un…El e…El…El are faţă de tractorist, chipul omului muncii catapultat din condiţia călâie a mediocrităţii până în sferele înalte ale elitei culturale spre a deveni “nemuritor şi rece”, individul e într-o continuă “Ceartă cu filozofia”, neştiind mai nimic “Despre limită”. În schimb, se pare că vrea să ne înveţe multe lucruri “Despre ură”, ori “Despre minciună” şi face din când în când câte un “Apel către lichele” având impresia că lumea îi dă vreo importanţă.

Rămâne un mister de ce un astfel de personaj a reuşit să devină un etalon cultural în această ţară. Se pare că Noica a reuşit să îl legitimeze, ori poate prietenia cu Pleşu, deşi limbajul aşchios, de lemn, nu i-a dispărut de pe limbă. Intuiesc că a spune nimic în multe cuvinte e atât de dificil, încât fenomenul merită întreaga apreciere.
Cu chelia sa şi aerul introspectiv, sper ca domnu’ Liiceanu să se ocupe mai mult de editura Humanitas decât să ne plictisească inutil pe la televiziuni! El e “Urâtul”.

Scălâmbăiala Vestului Sălbatic

Detest să mă uit la videoclipurile americane, în special la cele ale rapperilor. Din punctul meu de vedere, toată acea etalare a „visului american” – băiatul negru şi sărac din ghetou care, deşi poartă în carne urmele a n-şpe mii de gloanţe, a profitat de oportunităţile oferite de show-bişniţa americană – e de prost gust.

Mereu am privit fenomenul ca pe un manelism american: „Uite, mânca-ţi-aş, ce ţoale marfă am!”, „Câta bling-blingul din aur şi diamante la gât!”, „Urmăreşte-mă cum arunc cu banii, fără număr-fără număr!”, „Suie, păpuşă pe masă! Dă din buric! Haida!”

A început demult să îmi fie silă de dihămatele dizbleujăte despuiete care îşi zdrumică şuncile prin aceste videoclipuri. Greţosul tremur al bucilor împinse în spate, fix în obiectivul camerei de filmat, îmi aminteşte de vibraţia plină de excitaţie a unei pisici în călduri. Reducerea femeii la un simplu obiect sexual, destinat plăcerii bărbatului animalizat, mă jigneşte profund.

Cât respect poate arăta un tânăr crescut şi educat în această sub-cultură rap pentru membrele de sex opus ale speciei sale? Nu e vorbă, că pe lângă imaginile cu dansatoare orgasmice nici versurile nu se lasă mai prejos. Îmi vine în minte un titlu al formaţiei B.U.G. Mafia „Băieţii sunt băieţi şi femeile sunt târfe”. Înălţătoare versuri…şi când te gândeşti că cei din generaţia mea aveau vreo 14 ani când au scos B.U.G. Mafia albumul pe care se afla această piesă!

Şi, ca şi când nu ar fi fost de ajuns, numeroase videoclipuri ale d.j.-ilor au început să facă uz de materia primă sexuală numărul 1 a planetei – femeia despuiată…

Nu sunt unul dintre cei ce proslăvesc femeia (despre feminism voi scrie în curând, şi nu de bine!), dar nici nu pot accepta în sinea mea acest mod pur instinctual în care e prezentată relaţia între cele două sexe. Freud spunea că romantismul este, de fapt, un artificiu, o strategie a seducţiei, având un singur scop: reproducerea. Sunt perfect de acord. Însă, prin promovarea muierii nude simt o formă de manipulare grotescă: influenţarea instinctelor mele animalice în scopuri pecuniare.

Un alt fapt de neacceptat în mediul show bizz-ului este lipsa din ce în ce mai stringentă a valorii. De la o vreme e destul de greu să găseşti o voce bună în muzică…

E de ajuns ca duduia să îşi etaleze nurii, iar mixerele îi prelucrează în mod decent vocea mai mult decât banală. Dai cu tunul până să găseşti o domnişoară care, pe lângă o frumuseţe aproape angelică să mai aibă şi o voce superbă.

Îmi repugnă tentativele manipulatorii ale advertising-ului şi voi încerca mereu să le rezist. Aşa că, atunci când mă trezesc bălind la un videoclip cu ţâţe aproape goale, îmi dau două palme peste meclă şi schimb canalul. Şi proxeneţii ăştia vestici mai au tupeul să critice situaţia femeii din lumea musulmană???

P.s.- Mă simt nevoit să cobor drapelul în bernă pentru Jewel care a pierdut lupta cu cancerul show biz-ului de peste ocean. Să păstrăm un moment de reculegere în cinstea cântăreţei minunate care a fost – căci acum nu mai este.

Blogul care-ţi scoate nervii la plimbare

Arhiva Etichetelor: croman ion